Eu sunt ciudata: daca sunt suparata pe cineva iar acea persoana are nevoie de ajutorul meu sau are probleme… supararea trece pe ultimul loc in ecuatie. Cred ca cea mai simpla cale de a te face iertat(a) in sufletul meu este sa ai nevoie de ajutorul meu. Stiu… e ciudat si nesanatos pentru mine, dar asta sunt.
Nu stiu daca stia asta despre mine. E foarte posibil. Si nici nu stiu daca mi-a cerut ajutorul intentionat… pentru ca stia ca atunci nu o sa-i inchid telefonul in secunda in care as fi inteles cu cine stau de vorba, ci o sa o ascult indiferent despre ce ar vrea sa vorbim. E foarte posibil sa fi stiut. Si, cu toate astea, nu ma pot abtine sa nu-mi doresc sa o ajut si nu m-am putut abtine sa o ascult.
Pentru mine prietenia este o legatura pe viata, o legatura la fel de puternica ca si rudenia pentru altii: poate nu te intalnesti cu verisorii tai decat o data pe an sau chiar mai rar, dar ei tot veri iti raman, iar cand ii intalnesti iti sunt la fel de dragi ca si cand ieri v-ati fi despartit. La fel simt si pentru prieteni si pentru toti acei oameni care mi-au intrat in suflet la un moment dat.
Marea intrebare acum este alta insa. Cum pot s-o privesc in ochi si sa ma port ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Stiu ca ii pare rau, stiu ca e constienta ca a gresit, dar… nu cred ca am iertat-o, nu deplin. Inca ma streseaza amintirea a ceea ce a facut si asta inseamna, cred, ca nu am iertat-o, nu inca. Se spune ca furia este doar extensia lasa a tristetii, ca este ma usor sa fii suparat pe cineva decat sa recunosti ca te-a ranit si cat te doare ceea ce a facut. E normal, cred. Cine vrea sa recunoasca ca e vulnerabil, mai ales in fata unei persoane care a reusit sa-i faca rau?
E mult mai usor sa fii suparat. Asa nu risti sa fii ranit din nou….
E atat de greu sa rezist tentatiei!… Mi-e dor de ea… ea, prietena ce-as fi vrut sa fie, nu cea care a fost. Mi-e dor de un vis, de o speranta, nu? Stiu… , dar era un vis frumos. Si nu sunt toate, pana la urma, vise si sperante?!
Doar ca in unele vise ne este mai greu sa credem, uneori.
Alte versuri, mai putin cunoscute, dar foarte frumoase:
Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi de Adrian Paunescu
Altceva nu-i nimic Şi mereu mă complic Şi ce simplu mi-ar fi, Dacă nu te-aş iubi.
M-am băgat de bună voie slugă, dragostei morale ce ţi-o port, dar pricep că mi-ar fi fost rentabil să privesc destinul ca pe-un sport.
Nu-i o simplă încăpăţânare, pentru un ambiţios pariu, dar aleg o cale complicată, tocmai din motivul că sunt viu.
Eu detest relaţia burgheză, decorată circumstanţial, mă închin la legile naturii şi salut iubirea, ca scandal.
………………………………………………
………………………………………………
te iubesc în felul unui trăznet, te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.
Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie cu acest fel de a trăi al meu, totuşi, vreau să ştii că, din pacate, dragostea e o dificultate, fără care-ar fi cu mult mai greu.
Azi am ras si… am tot ras. N-am vrut sa ma gandesc…
Cand bunicuta mea a murit am simtit ca am pierdut ceva imens, ceva ce nu voi mai putea avea avea/gasi niciodata. Si nu simteam ca doar eu am pierdut ceva, ci toata lumea, toata Viata. Cei ce n-au putut-o cunoaste pierdusera posibilitatea de a o face. Nu doar am simtit – am stiut asta. Voi sti mereu asta. Lumea a devenit in acea zi mai saraca si va fi mereu mai saraca. Indiferent cine o stie si cine nu, cine intelege de ce si cine nici n-ar avea cum, este adevarat. Da, stiu, asta zic toti cand moare un om important, dar, Doamne Fereste, sa simti asta!…
Atunci… asta am simtit. La fel, cand a murit Papa Ioan Paul al II-lea. Azi, din nou, am simtit asta. Bine, in nici un fel nu se apropie, nu se poate compara ce-am simtit, din punctul asta de vedere, cand a murit bunica mea cu ce am simtit vis-a-vis de ceilalti, dar… trece cumva, parca, prin acelasi loc.
Am avut astazi iar senzatia de deja-vu auzind povestile despre cum a luptat domnul Paunescu sa traiasca, pentru ca iubea viata, pentru ca mai avea, probabil, multe de facut, de spus, multe de trait.
Si, iarasi, cand l-am auzit, intr-o emisiune, povestind despre cum a fost internat… Cred ca el credea ca o sa se faca bine, spera atat de mult…
Bunicuta mea a fost internata de mai multe ori, de-a lungul anilor, si nu doar o data doctorii ne-au spus ca n-o sa mai traiasca. Nici o data nu am luat in serios chemarea de a merge si a o vedea la spital – am mers o singura data, iar atunci am vrut sa merg, cu disperare, din prima clipa. Si, de fiecare data, cand se facea bine, ne povestea apoi, in stilul ei minunat, cum a ajuns la spital, cum s-a simtit acolo, ce-a vazut, ce-a auzit acolo, ce gandea, ce simtea… Cand am vizitat-o ultima data, vroiam sa cred ca voi mai auzi astfel de povesti si despre “patzania” asta a ei. Dupa ce a murit, nu ma puteam opri… parca s-o aud cam cum ma gandeam ca ar fi povestit vizita noastra, spitalul, oamenii…
Am lasat durerea mea sa ii rapeasca ceea ce merita sa aiba atunci. Las durerea mea sa mi-o ia, zi de zi, mai mult, s-o duca mai departe, din ce in ce mai departe pentru ca mi-e mai usor sa nu ma gandesc. Si, daca , cumva, ma gandesc, sa nu simt.
Daca suntem vinovati de ceva, este ca uitam!… Prea multe, prea repede… Ne e mai usor!?…
Daca suntem vinovati de ceva, este ca uitam!… Prea multe, prea repede…
Sunt oameni pe care cand ii cunosc… ceva face click si care imi vor ramane mereu dragi in suflet. Pur si simplu imi sunt dragi… pentru un nu-stiu-ce al lor.
Si sunt oameni care, indiferent cat de frumos s-ar purta cu mine, nu se vor putea apropia de sufletul meu prea mult. Ceva… nu face click; ceva din felul lor de a fi ma tine mereu la distanta sau, poate, pur si simplu, nu ma identific cu ei, cu viata si/sau cu felul lor de a fi, si astfel imi sunt mereu… reci!
Sunt abonata la multe bloguri. Bine… multe in comparatie cu timpul meu liber, nu cu milioanele ce exista! Din cand in cand, le si citesc. Pe unele dintre ele… partial… cateodata… .
“What are you most grateful for today?” scria pe unul dintre ele. [inaintea unui post despre frumusetea culorilor toamnei, dar asta e irelevant!]
Me? Easy: pentru dulceata cuvintelor si zambetului fetitei mele. Pentru ca sunt destul de norocoasa incat sa le am. Pentru ca m-am putut bucura de ele.
Dar apoi m-am gandit “what else?”… Hmmm… sa vedem:
Pentru ca m-am trezit bine dispusa. Pentru ca n-am trezit dorindu-mi un masaj.
Pentru ca am avut apa calda de dimineata. Pentru ca n-a trebuit sa incep iar saptamana cu un dus rece.
Pentru jumatatea de ora petrecuta cu printesa mea dimineata.
Pentru ca n-am gresit nici unul dintre sutele de calcule pe care le-am facut in weekend.
Pentru ca am oameni norocosi in jur. Pentru ca nici un muncitor nu s-a accidentat. Pentru ca n-au cazut. Pentru ca nu si-au strivit nimic. Pentru ca acum mi se pare doar amuzant faptul ca mi se inmuiasera picioarele si ma apucasera caldurile.
Pentru ca seful s-a abtinut sa maraie la mine, desi ar fi avut toate motivele.
Pentru ca nu am facut febra musculara.
Pentru morala primita. Pentru oamenii cu suflet mare. Pentru ca le pasa cat sa ma certe.
Pentru masajul primit.
Pentru copaceii rosii din fata geamurilor birourilor.
Pentru ca inca ma mai amuza ca tatal fetitei mele, cu 10 ani mai mare ca mine, se poarta ca un copil. Pentru ca inca mai am puterea sa zic doar ca se poarta ca un copil.
Pentru OpenOffice. Pentru ca m-am descurcat si fara MS Office, dimineata, cand Beta imi expirase. Pentru ca am reusit sa gasesc un torrent foarte bun de Office 2010 Prof. Plus. Pentru ca s-a descarcat rapid, s-a instalat normal si-mi merge fara probleme. Pentru cei ce lasa comment-uri la torrente.
Pentru ca am descoperit doua noi programele: Explorer 9 Beta si Win Live 2011, care-mi vor face viata mai usoara.
Pentru lucrurile noi pe care am invatat sa le fac pe calculator.
Pentru cateii de la serviciu, care stiu cand ii cert si cand ii laud. Pentru ca inca nu m-au muscat. Pentru ca imi place sa cred ca nu m-ar manca nici daca as fi primul om pe care-l vad dimineata.
Pentru ca turcii fumeaza.
Pentru ca oamenii te cred mereu usor cand le spui ceea ce vor sa auda.
Pentru ca nu mi-a iesit o vanataie prea mare de la cablurile scapate pe picior.
Pentru ca am ramas fara benzina abia cand ma intorceam acasa. Pentru ca era aproape de casa. Pentru ca nu ma grabeam atunci. Pentru ca doamna cu care eram are simtul umorului. Pentru ca soferii nu te injura (ce nu stii, nu se pune!) cand ramai fara benzina in mijlocul uneia dintre cele mai mari si aglomerate intersectii, la ora cand se iese de la munca. Pentru ca mai exista cavaleri. Pentru locurile de parcare goale. Pentru ca inca mi se pare funny ca raman saptamanal fara benzina.
Pentru ca mi-a trecut raceala.
Pentru ca n-am gasit o dezordine mai mare acasa.
Pentru sarmalele ce mi-au fost servite in pat la cina. Pentru ca am primit paine , tot in pat, de cate ori am cerut (adica de 3).
Pentru parfumul fetitei mele. Pentru dragostea ei. Pentru zambetul ei. Pentru glumele ei. Pentru firea ei. Pentru intrebarile ei.
Pentru ca imi place sa am dreptate. Pentru ca ma bucur indeajuns de aceasta placere.
Pentru ca mi-a venit o idee simpatica, de facut lunea viitoare, cu colegii piticei, dupa ce ies de la sport.
Pentru merele zemoase si parfumate.
Pentru ca “bobocica” a inceput sa se asculte cand rosteste un cuvant pe litere.
Pentru ca fetita mea a ales sa se joace cu cutia cu cele mai putine margele, nu cu cea cu cateva sute.
Pentru ca azi am functionat dupa ora veche.
Pentru ca laptopul mi-a pornit din doar doua restart-uri.
Pentru pps-urile frumoase pe care le-am primit. Pentru ca cel ce mi le-a trimis inca mi-e dator cu o vizita.
Pentru ca sora mea nu suporta tigarile cu aroma de cirese si astfel am ce fuma la 2 noaptea.
Pentru ca am dupa ce invata ceea ce trebuie sa invat.
Pentru ca maine nu voi merge la serviciu.
Pentru ca traiesc. Pentru ca Dumnezeu mi-a dat o viata frumoasa si care mi se potriveste.
Ar mai fi atatea… pentru ca n-am busit nici o masina, pentru ca imi iubesc masinuta mea cu personalitate proprie, pentru ca mi se pare amuzant sa am o relatie speciala cu masina mea, sa-i vorbesc, sa o cert sau sa o laud, sa o rog sau s-o ignor si ea sa-mi raspunda, pentru ca sper ca as face asta si daca as avea un jeep alb manelist (hei, macar nu-si iau SUV-uri galben-taxi!), pentru ca nici nu stiu daca am colegi manelisti, pentru ca pot sa par interesata cand mi se citesc articole din Click!, pentru ca am un par ce-mi permite sa uit sa ma pieptan, pentru ca nu simt nevoia sa-mi verific machiajul in timpul zilei, dar ma distreaza sa intarat colegele sa vorbeasca 15 minute despre calitatea fondului de ten, pentru ca n-am dat nas in nas cu nenea-mosu’ director de care va spuneam ieri, pentru ca stiu ce le voi cumpara de Craciun colegilor, daca voi mai lucra cu ei, pentru ca e amuzant sa discuti depre calculatoare cu oameni ce nu stiu ce-i Google-ul, pentru ca ii inteleg foarte bine pe cei ce isi tot cauta amanta dupa amanta, chiar daca nu vreau sa-mi traiesc viata ca ei, pentru ca inca mai pot dormi 3 ore pe noapte si functiona normal, pentru ca desene animate sunt toata ziua la T.V. pe cand emisiunile politice cele mai interesante sunt doar seara, pentru cum doarme fetita mea cu cate un piciorus pe mine, pentru cum ma pipaie noaptea in pat, pentru cum isi baga nasucul langa gatul meu si doarme asa…
Ce lunga ar putea fi lista! Si doar pentru azi! Si eu care am intrat in casa zicand ca am avut o zi de c…t!…
Totul tine de perspectiva! Acum nu imi mai par atat de rele!
I’m grateful for being… ME. By Me, if you want to!
Ma uimeste zilnic. Ma amuza non-stop. [Sau… cel putin asa ar trebui, insa cand distractia de lasa cu pagube materiale repetate sau cu vanatai dureroase, nu sunt sigura ca apreciez mereu farmecul glumelor ei la adevarata lor valoare.]
Nu minte. Nu m-a mintit niciodata asa cum mint adultii. Dar ascunde… lucruri relevante pentru perspectiva situatiei sau le prezinta intr-o lumina pozitiva. Ceea ce pentru ea nu este acelasi lucru cu a minti! Am incercat sa o invat sa fie mai… completa si mai exacta in relatarile ei, dar, cum ma fac vinovata de aceleasi pacate, cred ca puterea exemplului negativ va triumfa.
O simt. Cand are ea ceva in capushor si incearca sa ocoleasca ceva sau sa ajunga undeva e foarte haioasa, daca o cunosti.
Story time:
Intra in dormitor. Eu ma uitam la un film la calculator.
- Ai treaba? Vreau sa te intreb ceva, dar sa nu-mi spui ca nu acum.
- Ce e, mamica?
Privirea i se aprinde si ochii i se subtiaza intr-un zambet care… HOPA! nu apare si pe buze.
- Mami, ce e luna plina?
- Pai, cand vezi luna asa (si-i fac un cerc cu unind degetul mare cu aratatorul)!
Se duce la geam.
- E luna plina?
- Nu stiu, uita-te pe geam!
- Cand e luna plina?
- Nu stiu, mami, trebuie sa ma uit pe internet, dar nu ma uit acum!
Iese, dar se intoarce in 2 minute. Merge la geam, da perdeaua la o parte, se uita spre cer si iese iar.
Cinci minute mai tarziu intra si face acelasi lucru. Apoi, rascoleste indiferent ceva pe langa geam, ca si cum ar fi venit cautand ceva, apoi da sa iasa.
- Ghidush, luna nu se schimba in doua minute. Asa cum este seara, cand rasare pe cer, asa va fi toata noaptea aia. Te mai uiti maine.
- Pai daca se face plina?
- Nu se face asa de repede. Poate maine. O mai verifici o data maine.
- Dar tu nu stii cand o sa fie luna plina?
- Nu, mami, trebuie sa ma uit pe internet. Poate de ziua ta. Cam asa cred.[Apropo, luni printesa mea face 7 anishori!!!]
Iese si intra imediat inapoi.
- Atunci, de ziua mea, stam seara, pana tarziu, in oras?
- Da, mamica, mai vorbim! [-> raspuns clasic de parinte, necesar supravietuirii conversatiilor cu minori, la intrebari neasteptate, raspuns pentru derutat copilul, destul cat adultul sa aiba ocazia sa evalueze situatia] Dar de ce vrei sa iesim luni? O sa fie frig seara…
- Mergem undeva… la terasa noastra! Vreau muuult! Da???
- Si ce vrei sa facem noi acolo? Singure, noaptea, pe frig, obosite de la scoala si serviciu… si chiar de ziua ta!
- Pai, vreau sa stam afara toata noaptea cand e luna plina.
Hopa! De asta nu ma prind! Paranoica cum sunt, ma gandesc brusc la cutremure si luna plina si fac un calcul rapid referitor la canalele pe care ruleaza televizorul de pe hol. Dar el a fost deschis pe Disney Channel de cand a venit ea de la scoala, iar mai devreme pitica n-avea nici o pasiune deosebita pentru astronomie. Ideea nr. 2: varcolacii!
- Dar care-i treaba cu luna plina, de ce te intereseaza pe tine acum atata de ea?
Zambeste ghidush pe sub mustati si-o ia spre usa:
- Vreau sa stam afara cand e luna plina!
Si iese rapid!
Varcolacii si vampirii sunt pe-afara, nu?! Revin cu gandul ca s-ar putea sa fi auzit ceva despre cutremure sau sa fi retinut ce i-am spus acum cateva saptamani pe tema asta. Desi… hmmm, cam greu de crezut.
O strig. Raspunde abia a treia oara. Vine incet. Intra zambind, dar nu ma priveste.
- Ce e?
- Vreau sa vorbim de luna plina. Ce treaba ai tu cu ea?
Liniste. Zambetul ii dispare si privirea-i coboara spre covor. Se joaca usor cu sosetele pe suprafata lui, fara sa zica nimic. Apoi incet, cateva secunde mai tarziu, un zambet ii gadila buzele.
- Pai, vreau sa mergem sa stam in oras cand e luna plina, spune cu curaj.
- Am inteles asta, dar de ce? Ce-ai auzit tu despre luna plina?
Un zambet rusinat ii apare si privirea ii aluneca in gol, cu miscari scurte si rapide. Incearca sa gaseasca un raspuns… potrivit, dar tace.
- Printesa, daca vrei sa mergem va trebui sa-mi spui de ce; mai ales daca este important, pentru ca altfel s-ar putea sa prefer sa fac alte lucruri in loc sa ma plimb noaptea prin frig.
Nu tine. Am vazut asta in timp ce vorbeam, dar… trebuia sa-mi continui ideea, nu? Ea inca mai cauta un raspuns – ceea ce nu e incurajator, caci adevarul n-ar trebui cautat, ci doar rostit. Incerc altceva:
- Pitic, zi-mi ce-i cu luna, ca m-ai facut curioasa – vad c-ai ceva ce incerci sa ascunzi!
Fata i se lumineaza si, in sfarsit, se uita fix la mine.
- Deci? ii zic eu interogativ.
- Daca iti zic, promiti ca mergi? spune ea, cu un zambet hotesc pe buze, ascuns sub o privire de Bambi.
“Suparata” las privirea spre calculator si ii spun indiferent:
- Nu stiu! Zi-mi de ce si poate mergem. Altfel nu merg!
In timpul asta, o studiez cu coada ochiului: gandurile ii alearga incercand sa gaseasca o solutie. Apropo, asta vroiam sa spun, mai inainte, cu “o simt”: instinctiv ii citesc gesturile, privirile, miscarile, forta si directia lor, oportunitatea lor etc. – jumatate empatie, jumatate experienta!
- Am auzit la filmul ala ca sirenele ies cand e luna plina si vreau sa vad si eu una! zice ea dintr-o suflare.
Dar inca nu m-a convins. O mai las putin sa vad ce zice, ce face, in timp ce eu calculez si cum se potriveste explicatia ei cu cele zise mai devreme. Ma prefac ca sunt foarte atenta la ceea ce fac pe calculator. Se fatzaie putin prin camera si dupa vreo doua minute zice:
- Deci mergem?
Fac rapid suma si… Ha! Nu asta era! Nu de-asta vrea ea sa stea afara cand e luna plina!
- Daca imi zici de ce poate mergem!
- Bine, iti zic! imi spune pe sub gene, jumatate amuzata, jumatate bosumflata. Vreau sa ma transform in sirena… bla-bla-bla… si continua sa povesteasca, cu multe detalii, explicatii si intrebari, ce stie si ce vrea sa faca/facem.
Sirene, inot rapid, pesteri, apa magica si luna plina! Yep! Atata tot! Credeti ca e putin? Nu, e foaaarte mult!
In timp ce vorbeste ma uit la ea si ma uimesc ce minunat e sufletul unui copil, ce mare poate fi: are loc in el si pentru magie si pentru realitate si are destula speranta incat sa le impleteasca satisfacator pe amandoua. Si atat de multa putere incat prabusirea unor sperante sa nu le clatine pe toate celelalte! Cat o admir!
Si ma bucur ca, desi nu stie daca se va bucura de colaborarea sau aprobarea mea, stie ca o voi intelege, ca o voi lua in serios, ca nu voi rade de ea si ca nu o voi critica doar pentru ca-si doreste un lucru. Hope this will never change, caci de cand incercam sa-i surprind primele miscari in burtica mi-am dorit sa-i fiu prietena, in primul rand, pe langa parinte care s-o ingrijeasca, ceea ce este normal.
Au trecut deja mai bine de 7 ani ai nostri. Cand privesc in urma, ma doare timpul care a trecut deja: as vrea sa-l opresc, sa-l latesc, sa-l am si pe el odata cu prezentul. Sunt geloasa pe zilele ce s-au scurs. Si sunt recunoscatoare pentru ele! Mi-e teama, mi-e foarte frica ca vor trece si de acum incolo la fel de repede si ca ma voi trezi intr-o zi, peste ani, privindu-mi fetita ajunsa femeie si ca atunci nu vom mai putea fi impreuna. Mi se pare atat de nedrept sa ti se dea ceva atat de frumos, de minunat, doar ca apoi sa trebuiasca sa renunti la el cu zambetul pe buze!
Pentru cei ce nu aveti copii: nu exista aventura mai frumoasa decat cea de parinte – are de toate si toate sentimentele sunt atat de frumoase si intense!… Daca ma intreaba cineva, e mai usor sa spun ca a fi parinte m-a schimbat, dar adevarul e ca doar mi-a adaugat ceva mare si minunat: mi-a dat cele mai frumoase clipe pe care le-am trait vreodata. Cum v-ati simti daca v-ati intalni iubirea… ideala si ati sti ca peste 10 ani, sa zicem, ar trebui sa plece la o alta casa si sa-si faca o alta viata cu care voi sa nu aveti nimic de-a face? Iar voi sa trebuiasca s-o priviti si s-o ajutati, zambind, sa faca asta?! Poate sunt doar eu egoista!
Asa cum am mai spus, incerc sa ma bucur de amintirea clipelor petrecute cu bunica si sa nu ma intristez ca nu mai este aici, dar, pana la urma, asta e o mare prostie: cum, papuceii mei, sa nu-mi para rau ca nu mai este cu mine?! Cam la fel e si cu fetita mea: ma bucur ca o am aproape si ma bucur cand o vad ce frumos creste, dar nu pot sa nu ma si intristez cand imi dau seama ce repede se scurge timpul si ca trebuie sa fac, clipa de clipa, un compromis intre a mari putin timpul avut cu ea si a a-i da/face lucrurile de care are nevoie. Sau de care am eu nevoie. Sau noi, amandoua pentru ca deocamdata diferenta nu este prea mare, starea mea de spirit reflectandu-se, evident, si asupra vietii ei.
Si isi doreste atat de mult un fratior, iar asta ar fi cel mai frumos si important cadou pe care as putea sa il dau! In schimb ii voi cumpara o jucarie de plastic pe care i-o voi oferi zambind, ocolind gandul ca sunt prea egoista ca sa am macar regrete ca nu voi renunta vreodata la toate visele mele legate de iubire si concentrandu-ma asupra gandului ca macar asa ii ofer un exemplu despre ce inseamna sa-ti urmezi principiile, indiferent unde te duc, bucurandu-te doar de ceea ce iti ofera drumul. Hmm… cam asa ar si trebui sa fie si nu regret nimic, daca ma gandesc bine, dar… as vrea sa ii pot oferi mai multe, mai mult.
Schimband tema… astazi am vrut sa-i fac o gluma… LUI. Why? Ma streseaza mass-urile cu scrisori in lant. Le urasc! Rau de tot! Daca vin de la necunoscuti… fie, le ignor, dar urasc sa primesc astfel de mesaje de la cei pe care-i cunosc. Cumva, cei ce fac nastrushnicii d-astea scad brusc in ochii mei. Inteleg si apreciez mass-urile cu mesaje funny sau cele cu pps-uri frumoase, dar cele de genul “trimite acest mesaj la 50 de oameni ca, daca nu, o sa-ti iasa pisica neagra in cale” mi se par de un foarte mare prost gust, dovedind totodata si un simt al realitatii indoielnic si o uriasa lipsa de imaginatie in a-si gasi orice alta ocupatie mai putin stresanta si nepoliticoasa pentru cei din jur.
Asa ca azi, la primirea unui astfel mesaj de la el, mi s-au umflat cornitele, probabil si pentru toate datile cand as fi vrut sa-i invat minte pe ceilalti care au mai avut astfel de idei stralucite, dar nu mi-am permis, fiind oameni de “work”. Instantaneu mi-a venit ideea de a-i da reply 10000 de mesaje, ca sa aiba ce sterge vreo ora, iar data viitoare cand il mai bate gandul sa-si ocupe timpul cu astfel de minuni macar sa ma scoata din lista. Din pacate, nu cred ca Gmail-ul trimite 10000 de mail-uri la aceiasi adresa trecuta la destinatar, iar efortul de a trimite, rand pe rand, 10000 de mail-uri pentru a invata omul o lectie a carei esenta oricum nu cred ca ar fi prins-o a fost doborata de lene din start. :( Bine, oricum nu erau chiar 10000, am incercat cu vreo 50, ca sa le stearga intr-un minut, sa nu-si iroseasca o ora din viata pe a sterge mesaje, but still nu cred ca rautatea merita vreun efort cerut de a trimite 50 de mesaje.
By the way, l-am sunat acum cateva saptamani (if I’d say the date it will be weird, no?!). Era pe Mess si vroiam sa stiu doar ce mai face, ca e bine etc.. Bad, bad idea! M-a enervat de la primele cuvintele pana la ultimele; nu stiam cum sa termin mai repede conversatia fara sa-l fac sa se simta prost. Mi-am stricat ziua urat rau. :( Stiu si eram si atunci constienta ca nu are nici o vina, ca nu a vrut sa ma enerveze, sunt sigura ca nici nu si-a dat seama cat m-au deranjat lucrurile pe care mi le-a spus, dar nu cred ca o sa-l mai sun sa-l intreb de sanatate vreodata. Imi iubesc nervishorii si vreau sa fiu in relatii bune cu ei, caci am nevoie de ajutorul lor zilnic, so… o sa sper ca e bine si-o sa ma multumesc cu gandul ca oricum nu l-as putea ajuta cu nimic daca n-ar fi. Punct. Punct mare. Still missing him, dar punct.
Cica o viata petrecuta facand greseli e mult mai utila decat o viata in care nu faci nimic. Si mai era o vorba: ai grija ce-ti doresti, caci s-ar putea sa primesti.
P.S. Te iubesc, dar nu cred ca e o idee prea buna sa sti asta.
Viata e nostima. Viata este foooarte nostima. Noi suntem cei care nu-i apreciem mereu umorul asa cum se cuvine.
Dupa o seara de nerepetat, ma trantesc imbracata in pat, pun net-ul, pentru blog, si, in secunda urmatoare, din reflex, nu din dorinta de stiri, deschid Outlook-ul. Primele cuvinte ce mi-au cazut sub ochi au fost:
Cand tata m-a intrebat ce este pe 21 august, chiar inainte sa ies pe usa, am stiut ca ceva rau se poate intampla, dar m-am gandit mai mult sa conduc atenta decat la altceva.
Let’s see… i-am spus adio. Cui? LUI. Cum? Cu zambetul pe buze. De ce? Asta e partea interesanta!…
Si eu care credeam ca doar nu pot sa vorbesc cu el! Se pare ca si despre el!…
EL… De unde sa incep? Cum l-am cunoscut. Prietena mea iesea cu el si ne-am intalnit intr-o sala de biliard unde, pe vremea aia, nici nu calcasem macar si unde, initial, n-am vrut sa intru, pentru ca “e plin de vagabonzi”; iar in seara asta m-am asezat la o masa acolo si-am baut singura pana m-am saturat. Cand? Hmmm… acum prea multi ani. Dar azi am hotarat sa fiu matura, sa fiu normala, sa nu mai am “obsesii adolescentine”, sa nu mai cred in… magie. Sa nu mai cred… in suflet, sa nu-l mai ascult. Sa cred… sa cred in logica si in realitate. Sa cresc, sa invat.
Sa invat? Ce sa invat? Cat de idioata sunt si cat de idioata pot deveni? Nu, merci! Sau, ma rog, serviti, va rog, specialitatea casei! Eu am incercat si e tare senzatia!
Mi-as admira curajul daca nu mi-as dispretui slabiciunea atat.
Daca ceea ce scriu nu are logica, nu va ingrijorati, gandurile mele nu au, de obicei, nici un fel de logica. Adaugati doar ceva prostie acolo si m-ati prins din urma. Ce simplu ar fi daca logica, inima, toate, ar fi impartite egal, in toate compartimentele vietii mele.
Prea mult suflet ca sa fiu realizata profesional si prea multa logica ca sa fiu fericita ca femeie. Again, no? Mrrr…
Nici nu as sti de unde sa incep. De asta nu v-am scris niciodata despre EL. Sau poate pentru ca era ceva ce vroiam sa pastrez doar pentru mine. Tinand cont de antecedente, sunt cam 10% sanse sa public ceea ce scriu acum, so… no harm done, anyway.
“Nu o sa-l mai vad niciodata” - se invarte obsesiv in capul meu!… Iar daca o sa-l vad, o sa fie, oricum… cold, ice-cold.
Cumva, ceea ce gandesc, ceea ce e important, nu pot scrie.
So… 24/7, sunt o mama buna, incerc sa fiu o prietena buna, imi pare rau ca nu sunt o fiica buna, incerc sa fiu cea mai buna la job, oricare ar fi ala, pun capacul la pasta si aranjez, seara de seara, ceva jucarii de 2cm/bucata… am dreptul sa ma imbat cand simt nevoia s-o fac, nu?
Cand m-am dat jos din masina l-am sarutat… pentru ca stiam ca va fi pentru ultima data si, stiti, chiar lipsea ceva. Ceva really big. Nici nu puteam sa-l privesc in ochi sa-i zic “la revedere”.
Am citit undeva, acum vreun an, ca “cea mai stranie forma de a indeparta pe cineva este de a sta langa el si a sti ca nu-l vei putea avea niciodata”. Nice, no? It really works, if you’re interested. Hurts like hell, but it works.
“DESI ESTI PARTE DIN TRECUT, TE VOI IUBI MEREU.
APROPO, TE IUBESC, CHIAR DACA NU AI NEVOIE DE ASTA. [my name]
[my name] inimioara [his name] - {probabil ca sa potriveasca in peisaj}
NU AM 18 ANI, ASA CA NU VISATI CA VIATA VA DEVENI MAI SIMPLA CU VARSTA.”
Imi place sa ma consider o persoana cu bun simt. Am reusit sa traiesc 28 de ani fara vreun act de vandalism la activ. Nu am zgariat niciodata nimic pe vreun copac, pe vreo balustrada sau vreun perete, cel mult am mai luat la pumni faianta, de cateva ori, si am mai aruncat cu ceva alimente (moi si, evident, ecologice!). Dar in seara asta, dupa cateva pahare, la plecare, am simtit nevoia sa scriu, printre lacrimi, randurile de mai sus pe usa W.C.-ului murdar, plina de inimioare si injuraturi analfabete. A fost catharsis-ul meu, oarecum. Unul care inca ma uimeste, but… I try to enjoy it now, ‘cause tomorrow I’ll be even prouder!!!
Dupa cum vedeti, nu prea pot sa scriu despre EL, desi gandurile mi se invart cu o viteza de invidiat.
Si daca ramuri bat in geam, e ca in minte sa te am; si daca stele bat in lac, e ca durerea mea s-o-mpac; si daca norii desi se duc, e ca aminte sa-mi aduc… Acum vreau norii desi si stelele si sa locuiesc la ultimul etaj!
Intorcandu-ma din… tr-un alt oras, acum cateva luni, destul de trista, am auzit…
As fi platit pentru melodia asta acum vreo doua ore. Sau pentru Coltrane - merge la bautura, singuratate si lacrimi analitice, nu?
Hai sa vedem: in primul rand, am primit o invitatie la un “suc”; iar “blonda” (citam, de data asta) cum sunt, nu am realizat, in timp util, ca omul a specificat sincer, care e ideea, meaning ca e singur acasa, so… cand mi-am dat seama cam cat i–as putea incurca planurile, era deja prea tarziu, apparently!
De ce nu m-am culcat cu el? Pentru ca luna asta vreau macar sa fac ceva slutty inainte de a ma simti ca o curva ieftina. Rezolutia anului nou pentru august - si daca n-a fost, ar trebui sa fie!!! Mrrr…
De ce-l iubesc atat? Pentru ca are cel mai frumos suflet din lume - si nu e doar o expresie (exceptiile sunt my daughter and my granny). La un moment dat, am vazut asta la el si… nu sunt multe lucruri de care am fost sau sunt atat de sigura. Poate, someday, o sa gasesc o inima la fel de mare, dar nu cred ca asta ar schimba ceva. Nu zic ca e vreun ingerash - foooarte departe de asta - sau perfect – si mai departe de asta, dar e un om deosebit bun, acolo, undeva, in sufletzelul lui.
But there’s a downside to this: orice ar face, gasesc, cumva, o explicatie logica si normala, deci nu ma pot supara pe el. Doar pe mine. Pentru ca-mi pasa, pentru ca asist, pentru ca nu ma indepartez, pentru ca ma doare. Si-l cunosc destul de bine, indeajuns chiar incat sa-mi asigur o seara in care sa pot bea singura, la doua noaptea, when not too many bars are open ‘till that hour, in my town, while he’s out too.
De ce am preferat coniacul in locul lui? Pentru ca mi-am uitat masochismul acasa!
So I’m stupid! That’s all that I have to say. And what, if I am? Who the fuck cares?! Just me!
Nobody knows this little rose, only a butterfly, hastering from far journey, on it’s breast to lie…
Din pacate aceasta realizare nu va opri bis-ul; sper doar ca acesta va fi in compania altui actor si nu vor durea atat aplauzele.
Ascultandu-l in aceasta seara mi-am promis ca nu o sa mai spun vreunui barbat ca-l iubesc. Ever. Never-ever. It always turns out bad. Apropo, stiti ce simpatice sunt glumele pe aceasta tema? Uimitor de hilare! Imagine this: ma mai iubesti? hi-hi - chiar ma iubesti? hi-hi - daca tot ma iubesti, mie nu-mi iese nimic? hi-hi.
Hi-hi-hi! Hi-hi-hi! Hi-hi-hi! LOL-LOL-LOL Macar suntem amuzante, nu? Eu si sentimentele mele, adica. Chiar si pentru mine, daca reusesc sa trec de patetica tristete si sa-mi vad lungul prostiei!
Ah, apropos, ai observat ca nu ma mai iubesti? … As vrea ca el sa fi gandit asta, in toata profunzimea gandului ce l-a scris. [this was mean-me – a really-really mean version of me] Oricum n-ar conta pentru el, nici macar pentru his self-esteem. Nu ca mi-ar fi placut asta – I’m not that mean, just wishing I wouldn’t have done such a fool of myself.
Viata m-a invatat ca daca ai ceea ce ti-ai dorit, nu ai decat dupa ce nu-ti mai trebuie, so...
Vreti sa stiti alt lucru grozav, pentru mine? Sa nu pot articula un cuvant, un cuvintzel, cand gandurile-mi alearga cu viteza luminii. Eu vorbesc destul de mult, spus cu modestie. Puneti-ma sa tin un monolog doua ore si e posibil sa ramana lucruri nerostite. Da, dar vorbesc despre prostii. Nu despre ceea ce simt, nu cand conteaza ceea ce zic, macar pentru mine. La asta stau naspa rau de tot. Ma potrivesc in bancurile cu barbati incapabili de comunicare chiar mai bine decat in cele cu femeile soferitze.
Dar in seara asta am hotarat: nimeni nu va mai rade vreodata de ceea ce simt si niciodata n-o sa mai vreau sa fug, sa intru intr-un scaun, din cauza unui barbat. Nici unuia nu i-a pasat vreodata de ceea ce simt, nici un barbat n-a avut vreodata incredere in mine, niciunul n-a crezut in mine. Asa ca de ce sa mai incerc?! De ce sa mai fiu sincera, daca asta nu face nimanui nici un bine? Ii fut cat sa se simta cei mai tari barbati, ii amuz cat sa se simta interesantzi, ii uimesc cat sa se simta provocatori si ii ingrijesc cat sa se simta rasfatati. Le ajunge. Cui ii trebuie iubire? Oricum doar asta vor toti. As putea chiar sa tai vreo doua activitati. Chiar trei, la unii. Nu e prea mare filozofia cand ai inteligenta, cinismul si indiferenta necesare ca sa joci piesa artistic. Zambesti cochet, dai din gene si oftezi gratzios, cum spuneam odata, si e convins ca-l si iubesti, daca-i trebuie si asta ca sa se simta bine.
Macar pot sa-i spun lui fii-mea, cand voi auzi ca e indragostita, ca am trait experienta, destul de rara, cred, dar neasteptat de reconfortanta si enervanta in acelasi timp, in care un tip sa fie amuzat, in ideea “you need it”, ca nu te culci decat cu el. Bad karma, honey, I woudn’t have done that!
But when my humor will kick in I might have lot's of educational of stories like this. :)
Apropo, al doilea gand, dupa “want booze”, cand m-am asezat, singura, la masa, in seara asta, a fost sa intru inauntru si sa-l fut pe primul care se ofera. Slava Domnului, ca hepatita si telefoanele insistente nu ma pasioneaza! Dar apoi am analizat serios, de mai multe ori chiar, ideea de a chema un friend la un suc – genul de friend care ar fi stiut ce are de facut daca eu il sunam pentru un suc. Dar nici unul n-ar fi meritat satisfactia de-a ma vedea ca sufar (am zis ca sunt ushori, nu prosti!). Dar inca mai analizez posibilitatea… Lacrimile se ascund usor sub zambete, cand te intereseaza doar machiajul si lenjeria.
[Pana la urma, am si chemat un friend: genul de-i repara lustra matusii de vreo 50 de ori si apoi viseaza sa te futa. Ptiu, now it’s my bad karma!]
Observati ca as vorbi despre orice mai putin despre el…
Mi-aduc aminte ca, odata, cand a descoperit el cat de easy poate sa ma futa, multumita unei bune prietene si sinceritatii proprii prost plasate, i-am explicat de ce n-ar fi o idee buna sa ies macar cu el: pentru ca, stiindu-l si stiindu-ma, eram constienta si ca or sa doara mai mult decat trebuie toate… tampeniile :) legate de el. Habar n-am daca sau ce a vrut sa inteleaga, dar am gresit, nu? LOL
Acum multi ani, privind tarancile muncite, cu mure-n cosuri, pe drumurile spre Hunedoara, cu un bebe in burtica si muuulta pace in suflet, aveam pe repeat melodia asta. Wonder what I was thinking?! Ma intrebam unde o fi, ce-o fi facand si… basically speram sa fie bine. Daca inchid ochii inca mai vad verdele dealurilor. Enjoy!
Daca ar fi sa fac ceva altfel… n-as schimba absolut nimic, caci atunci eu n-as mai fi eu, iar el n-ar mai fi el. Atunci de ce doare? Pentru ca unele lucruri asa sunt facute sa fie: chiar daca le intelegi, chiar daca nu le-ai schimba, they still hurt (singurele alte exemple ce-mi vin in minte sunt nasterea, injectiile sau kids going away to college, so… big lol).
Stiti ce urasc cel mai tare in momentul asta? Faptul ca nu e nimic ce sa nu inteleg, ca n-am nici o intrebare fara raspuns, ca n-am absolut nimic sa-i reprosez, ca nu sunt suparata nici un pic pe el, ca nu m-a mirat sincer ceva vreodata, ca nu m-a surprins nimic, ca n-am nici un fel de regrete, ca nu e nimic altceva care sa vreau… doar…
La terasa, printre umbrelutze, vedeam Lucefarul. As fi vrut sa-l rog sa-i spuna… Take care si bafta! Iti tin pumnii stransi. Nu o sa incetez vreodata sa cred in tine… , but what difference would it made?… It's just stupid!
Mental note no. 1: Data viitoare cand merg la un picnic cu fiica mea vom cumpara, la plecare, o punga de strips-uri! Uriasa, pentru a compensa sangele supt de tantari.
Mi-a luat jumatate de ora, trei strazi si cinci magazine ca sa gasesc carne de pui (care era congelata bocna, dar valabila inca un an de acum incolo!) si inca o jumatate de ora ca sa aflu ca manganul se cumpara de la Peco. Ajunse la locatie mi-au trebuit peste 20 de minute ca sa identific piesele unui gratar, denumite de la A la P, dintr-o punga de surubele, piulite, lemnisoare si bucatele de metal, si peste o ora, cu toate instructiunile desenate, ca sa-l montez (timp in care carnea se dezgheta undeva intr-o sacosa, pe capota masinii). Ne-au ramas cateva piese de metal si cateva surubele, dar am reusit (poate ca, daca mai cumpar unul, primesc 3 la pret de 2). Dupa ce-am citit instructiunile de pe punga de mangan, si dupa ce am glazurat gratarul, timp de doua ore, cu lemnisoare din padure, in incercarea de a face carbunele sa se albeasca pe deasupra, am reusit sa realizam un fel de jaratic (stiu, asta si meritam, daca am citit instructiunile de pe sac!). Dupa inca o ora si muuulte comenzi de salata mai tarziu (fii-mea deja imi descria sandwich-ul ei preferat in incercarea de a ma impresiona sa renunt la friptura si de a-si dovedi foamea, while eu bagasem doar doua tigari, de la sosire), am scormonit din jar (renuntasem si la gratar, deja) vreo 3 copanele destul de rumenite cat sa poata fi ridicate. In farurie, doar unul singur s-a dovedit a fi vrednic de a fi mancat. Noroc ca am putut face salata - fara instructiuni, caci daca ar fi avut, as fi incercat sa le urmez, in pofida oricarei logici, si nici rosiile nu as mai fi stiu sa le tai corect, ceea ce mi-ar fi distrus orice sansa de a-i servi copilului nevinovat ce ma insotea ceva comestibil. Concluzia: stripsuri, portie dubla, and we’re really loveable persons. The forest-dog ( :) – gasiti-i voi alt nume!) adored us! We were his favorites. He fell in love with us and he promised to bark and bite and cry for us every time one of those master-chefs will step in their teritory.
Mental note no.2: Nu invita colegi insurati, impreuna cu familia, la un picnic in mijlocul padurii mici si aglomerate in nici o dupa-amiaza luminoasa; s-ar putea sa creada, ei si familiile lor, ca i-ai invitat intr-o camera de hotel (doar pe ei, pe barbati, cred, desi s-ar putea discuta si pe tema asta).
Oricum, o astfel de concluzie poate fi usor inteleasa din cauza similitudinii situatiilor. Sau poate ca nici macar nu s-au gandit ca as vrea sa il invit intr-o camera de hotel, poate si-au dat seama ca era foarte probabil sa violez omul in poiana insorita, in fata sotiei lui si a copiilor nostri. Who knows?! Sau poate ar trebui sa investesc intr-o noua editie a Codului Bunelor Maniere, de Aurelia Marinescu, of course, ca sa invat si eu subtilitatile noului stil de a raspunde unei invitatii. Sau poate, intradevar, familia aceea nu este interesata de picnic-uri, in general, poate le sunt interzise, poate stiau ca nu vom reusi sa ne gatim ratia de calorii si se temeau ca le vom ingurgita copilul sau poate sunt alergici la iarba sau la carbuni care nu ard sau poate sunt niste persoane extraordinar de sincere, care nu spun niciodata decat exact ceea ce gandesc. Again, who knows?!
Asa ca, de curiozitate, am facut un test. Am invitat, pentru maine, un alt fost coleg, cu familia, sotie si copil, pe care nu-i cunosc, la un gratar. Nu ca as vrea sa retraiesc experienta aceasta cat inca mai imi scarpin muscaturile de tantari de la ultima iesire, dar, hey, if they’ll freak out too, then it’s either the concept or me, if they’ll wanna go, then I’m ready to pay for my curiosity with another day sitting with ants in my lap, while thinking what a wonderfull mom I am taking my daughter to great outdoors so often. Si voi avea sansa de a lua notite despre cum se aprinde un foc si despre modul in care reusesc ceilalti oameni de pe Pamant sa prajeasca friptura pe gratar, cu succes, in mai putin de o ora seria.
Later edit: Cu toate ca nu au mers, oamenii nu s-au crizat. Iar faza ca nu au mers poate fi si vina mea, oarecum, intr-o foarte mica masura, bineinteles: cand mi-a venit stralucita idee de a verifica cam cum ar raspunde si altii la o astfel de invitatie, era deja trecut de “Noapte Buna, Copii!”, iar un sms, like the last time, nu mai putea fi folosit, asa ca le-am trimis un e-mail. Bineinteles, nu toti oamenii, cu copii mici si serviciu normal, isi verifica mail-ul sambata noaptea sau duminica la prima ora, so… azi, luni - zi de mail, evident - am primit raspunsul normal, politicos si inutil, pe care speram sa-l primesc. :) Asta era zambetul meu foarte fericit!
Mental note no. 3: Ia-ti o slujba bine platita, ca sa iti poti mitui copilul sa te iubeasca si daca il tii mereu singur in casa, nemaifiind deci necesar sa dormi pe mesele teraselor, cu sticla de apa in fata, oferind un spectacol cel putin caraghios. Asta ar putea rezolva si celelate probleme: as putea plati pe cineva pentru aprovizionare, as putea sa-mi cumpar un generator care sa alimenteze cuptorul cu microunde folosit pentru a dezgheta carnea de friptura, as putea plati un sofer, mare amator de prostituate de pe centura, care sa ne gaseasca o poiana linistita si fara manele, nu ne-ar mai trebui friptura comestibila (a vazut cineva vreodata oameni bogati si flamanzi?!), as putea cumpara un gratar mai inalt decat firul ierbii, as putea cumpara o masina in care sa transport un grill (suna mai scump, nu?) ce vine gata asamblat (si asta ar putea fi “masina de picnic”, din care/ in care sa nu trebuiasca sa car vreodata patura, rucsacul, jucariile etc.), as putea plati pe cineva care sa care totul pentru mine, chiar si pe mine, cand mi-e lene sa merg, si pe altcineva care sa scrie pe blog ce dictez eu, cand mi-e lene sa tastez si fac o gramada de greseli (deci un stenograf si un prof de romana), iar, cu toti barbatii astia in jurul meu, nici un om nomal nu s-ar mai putea gandi ca o invitatie la iarba verde este altceva in afara de o invitatie la iarba verde si voi fi, oricum, atat de bogata incat nimeni sa nu isi mai faca probleme cum ca, vreodata, m-as putea uita la oamenii mai putin norocosi la Loto (m-am razgandit, sunt realista acum - asa intentionez sa imi castig averea, imediat dupa ce invat sa completez un bilet) altfel decat pentru a-i angaja sa faca toate lucrurile pe care n-am chef sa le fac sau la care nu ma pricep eu. Ha!
Mi-e sooomn!… Raaau!… De asta vorbesc prostii!… Mai mult ca de obicei…
Am iesit clatinandu-ma din vagon, sa fumez o tigara in soarele luminos si bland al diminetii, doar ca sa gasesc ultimul lucru pe care ma asteptam sa-l vad dupa o noapte agitata si aproape alba: liniste, pace si multi oameni zambitori, desi muncisera 12 ore.
Am observat un lucru in santierul asta, nemaiintalnit de mine pana acum: oamenii nu se cearta; sefii, da, dar nu muncitorii. N-am vazut sau n-am auzit sa se fi certat careva, nici macar in povesti de acum 100 de ani. Poate ca domeniul e de vina, dar e asa frumos!… Iar acum, frecandu-ma la ochi, ma gandesc si ma minunez: uite ca e posibil sa tii la un loc zeci de barbati, de toate felurile, care sa lucreze si sa traiasca impreuna zile la rand, ani buni din viata, si niciunul sa nu se ia la cearta cu omu’ de langa el, in timpul programului sau dupa. Si, cu toate astea, “sefii” au mereu ceva de impartit unii cu altii.
Hmmm… Adica aia de trag ca sclavii 12 ore pe zi, dupa care dorm ticsitzi, in conditii… urate, pana o iau de la capat, reusesc sa se inteleaga intre ei, sa nu aiba nimic de reprosat vecinului si impart totul, mereu, pana la ultima picatura de sudoare sau ultima tigara, iar “smecherii”, care trag de hartii daca nu dau ordine, dorm acasa sau pe la hoteluri si isi pot alege, seara de seara, compania, nu reusesc sa imparta aceiasi bucatica de pamant?!
Dupa un UB40 si putina meditatie, concluzia mea este urmatoare: cei care ajung in posturi de conducere, care ajung “sus”, ajung sa aiba o parere destul de buna despre ei in toate privintele, bazata pe acest succes, si, astfel, sa nu mai fie asa de deschisi in a accepta un punct de vedere diferit de al lor si nici in a-si consuma energia ajutand pe altcineva decat pe ei insisi. [2. Cand ai mult (sau crezi ca ai), teama de a pierde ceea ce ai creste cel putin proportional cu valoarea acelor lucruri in mintea ta, iar teama este teama: are aceleasi radacini si ramuri, luuungi, incalcite si nu prea nobile, indiferent in ce parte a vietii tale se manifesta.]
Frumoasa lectie am putea invata cu totii de la ei!
Ma doare capul! Mi-e sete! Ma deranjeaza galagia! Chiar si traficul! Si lumina! Si tusesc cat o intreaga sectie TBC!
Ce bine era cand eram mica si puteam sa beau oricat, fara efecte secundare! :(
Am terminat deja o cutie de Santal, un litru de Zuzu cu fursecuri si un sandwich mega-urias! Si e de-abia 10!
Dupa ce o sa imi treaca durerea de cap de la bere, cred o sa ma ia greata de la lapte.
Partea buna la mahmureala este ca te simti prea rau pentru a putea sa procesezi prea multe legate de seara precedenta.
Dar e de-abia 10 si trebuie sa stau la birou pana la 4, apoi sa plec in santier pana maine noapte, unde, of course, nu ma duc sa dorm, so… I’m gonna be really tired! Mai tarziu, if i’m lucky, o s-o sterg acasa, vreo 2 ore, sa dorm pentru ca, daca ma duc asa in santier, o sa bat pe careva!
10:18
Later edit: nu stiu ce ati inteles din ultimele doua posturi (including this), dar povestea e scurta: am iesit aseara la o bere cu un vechi amic. Genul de amic de stie despre mine chestii de la genul “ce salariu am” si pana la “cu cine m-am… ultima data”. Toate bune si frumoase pana la un moment dat, cand am avut o mica surpriza. Nu, surpriza nu a fost ca unul vrea sa o… pe una, ci ca el s-a gandit ca eu m-as culca cu el. Hmmm! Trist… imi placea sa cred ca apreciaza putin mai mult de atat prietenia noastra, ca ma cunoaste indeajuns de bine incat sa stie ca nu ma culc cu un tip decat daca il iubesc si ca nu sunt atat de proasta incat sa inghit cele mai idioate vrajeli siropoase doar pentru ca ma simt singura.
Partea proasta e ca m-am obisnuit deja cu astfel de prieteni!
Partea si mai proasta este ca inca mai cred in povesti de Brontes! :(
Si asa pierzi un prieten… Bere, tigari si discutii!…
Asta daca vreodata am fost prieteni. Dar eu zic ca am fost! Daca a fost acolo pentru mine, cand nimeni altcineva nu era, atunci eu zic ca am fost; si asta indiferent de motive, caci, cand cel mai putin egoist motiv este, probabil, sa ai doar satisfactia lucrului de care esti mandru ca l-ai facut, ce poti sa mai zici despre egoism?!
Cred ca o sa imbatranesc singura. Yep! Nici eu nu vreau sa cred pentru ca nici eu nu vreau sa fie adevarat, dar realitatea ma deranjeaza, din cand in cand, cu logica ei, trezindu-ma din visele mele frumoase!
O singura data m-am culcat cu un prieten si atunci am facut-o pentru ca il iubeam cu toata fiinta mea, mai mult decat avea el nevoie chiar. Erau fluturasi si toate cele! Si nici macar atunci nu a iesit bine!
So why hope now?!
E mai bine asa: macar nu ne mai mintim ca suntem prieteni! Nu mai poti fi prietenul meu daca tu vrei sa mi-o … ; cel mult iti pot zice ca suntem prieteni, dar nu mai putem fi.
Nu stiu ce intelegeti din ceea ce scriu, nu cred ca va pasa, insa realitatea trista este ca nu am cui altcuiva povesti. Nu am prieteni. De fapt, nu am avut niciodata prieteni. Nu asa cum mi-as fi dorit.
Si astfel o sa ajungem mari si rai si tristi si nesuferiti si singuri! O sa ajung mare si rea si trista si nesuferita si singura!
Sunt mare si rea si trista si nesuferita si singura???
[Puteti inlocui “mare” cu “batrana”, caci asta era ideea.]
Este o vorba: “”Daca nu suporti ce-i mai rau la mine, atunci nu meriti cei mai bun!”. Sac! Chiar cred asta! So, cat timp te sperii de orice as face eu, next!!!…
Eu pana nu dau cu capul de toti trei peretii nu gasesc usa!
Macar n-a durat 10 ani, nu?
Am 28 de ani, mai am putin pana la 29, si inca supun baietii la teste, ca in adolescenta. Stupid, no? Chestia e ca, pe masura ce trece timpul, ele evolueaza, iar ei incep sa le pice din ce in ce mai lamentabil. De asta, probabil, o sa imbatranesc singura. Iar daca o sa fiu lucky o sa cresc cativa nepoti si o sa ma bucur de fii-mea, pana la o sa fac cel putin 160 de ani.
Si maine n-o sa merg la work, in santier, acolo unde ar trebui sa fiu, pentru ca e deja trecut de 12 noaptea, iar eu nici macar nu stiu cate beri am baut.
Ma simt foarte mare si rea si trista si nesuferita si singura!…
Si uite asa ma fac si mai mare, si mai rea, si mai trista, si mai nesuferita si mai singura!
Si ma gandesc la… EL … ceea ce stiu ca trebuie sa inceteze, intr-un fel sau altul, pentru ca am deja o varsta la care e prea tarziu ca sa mai am obsesii adolescentine si prea devreme ca sa ma bantuie fantomele trecutului.
Maine voi medita la relatiile mature, orice or fi insemnand ele!!! LOL
In caz ca cineva se intreaba de ce public mesajele cu intarziere sau cate trei odata... am modem wireless (stick USB) si de cele mai multe ori mi-e lene sa-l conectez + scriu in Windows Live Writer si le public cand imi aduc aminte, daca am modem-ul pus! Asa ca… scuze! :)
Daca stai singur intr-o camera si esti mic (nu sunt sigura ca e vorba numai despre varsta, s-ar putea sa se tina cont si de statura!) in spatele tau bantuie fantome, gnomi, monstrii, pitici (different than gnomi), balauri, elfi, vrajitori si vrajitoare, dragoni… si… altii, toti odata (big crowd out there!), pe care eu nu-i pot recita in sir. Sunt de statura unui adult, cu exceptia celor scunzi, of course, au nasul lung, au masti de la nas in jos (ascutite sub barbie!) ca sa nu fie recunoscuti, au palarii negre si ascutite, care ajung pana la nori, dar care se fac mici cand intra inauntru, pot trece prin sau intra in pereti sau in tine si iau copii. Dar se pot face si “solizi” (sau vizibili, de altfel) atunci cand vor sa te prinda! Dupa ce ii iau pe copii nimeni nu stie ce fac ei pentru ca pot face orice. Doar doua lucruri se cunosc: ii pot transforma in monstrii, cum sunt ei, sau ii pot manca. A! Si nu au mame, sunt singuri. Iar Politia stie de ei, dar "nu vor" sa spuna la stiri pentru a nu-i speria pe copii.
Adultii nu le plac pentru ca sunt mari si se pot lupta cu ei, iar daca te uiti in spate cand se apropie de tine, desi nu-i vezi, te lasa in pace pentru urmatoarele doua secunde.
Ceva mai devreme a venit sa ma roage sa iau si eu un copil de la “fabrica aia de copii”.
Saptamana asta, cand am glumit cu ea ca am inscris-o pentru la anu’ iar la gradi, s-a suparat ca nu am intrebat-o si pe ea pentru ca “este viata ei si ea trebuie sa hotarasca ce vrea sa faca” (citatul era doar pentru a arata ca asta a fost expresia ei!).
Mi-e mila sa-i raspund cand ma intreaba cum se face "carnea de mancat" asa ca schimb subiectul de fiecare data. Crede ca poate face vraji ca sa ma sune dupa un telefon de jucarie. Crede ca jucariile prind viata noaptea, cand toti dorm si… apropo, nu stiati ca toate lucrurile au un suflet si ca animalele vorbesc si ne inteleg atunci cand le vorbim?
Mi-am crescut fetita incercand, cu succes, sper, sa o invat ca viata este libera, ca este frumoasa, ca Mos Craciun exista pentru ca exista in sufletele noastre, ca lumea e plina de lucruri minunate ce asteapta sa fie descoperite sau traite, ca exista logica in toate si o gramada de reguli dintre care trebuie sa le alegi pe cele pe care vrei sa le urmezi. Am incercat sa o invat care sunt conveniile si regulile, ce se asteapta de la ea sa faca, ce este bine sa faca si de ce. “De ce-ul”, mai ales, este foarte important!
Mancam in care pat apucam sau prin casa, din mers, cateodata adormim amandoua printre jucarii la doua noaptea, scriem in poala, folosim sapunul lichid pe post de sampon cand ramanem fara, stie sa manance pilaful din cratita din frigider folosind doar o felie (mica!, trust me) de paine, invatam matematica cand sunt la volan si alfabetul dupa pungile de chips-uri, imi poarta hainele cate o zi intreaga prin casa (mai ales hainele sclipicioase sau camasile din saten), ii place sa ma machieze, activitatea noastra de bounding, between girls, este jumulitul flocilor mei de pe picioare cu penseta (amandoua am hotarat ca, atunci cand va ajunge la pubertate, vom analiza serios studiile care arata ca epilarea definitiva produce cancer), tocmai i-am cumparat o olita mai mare pentru ca e mai usor (si igienic) pentru toata lumea sa foloseasca olita pana va ajunge la O.B.-uri si va avea fundul destul de mare incat sa nu cada in w.c. daca nu se tine cu mainile de colac, stie sa-si faca un sandwich doar cu ketchup… As continua, dar cred ca as oripila orice parinte ar citi.
Nu cred ca sunt o mama rea: stie regulile, stie ce ar trebui sa facem si, de obicei, incercam sa facem lucrurile “normal”. Doar ca nu tin atat de mult la a-mi vedea copilul de 7 anisori mancand cu maniere impecabile la masa, daca nu are chef, nu tin s-o spal numai cu Klorane (sampoanele cu sclipilici sunt mult “mai distractive” si muuult mai enervante pentru mami!), mi se pare amuzant sa o aud zicand aiurt la iaurt si cred ca o cina de chips-uri s.a., o zi de fast-food sau o joaca in balta nu sunt cele mai oribile lucruri din lume.
Cand ea invata sa vorbeasca eu ma chinuiam sa-i explic ce-i ironia.
Probabil cateva mamici ar scuipa Cola dietetica - “cu pai si fara gheatza” - pe nas daca le-as spune astea la un suc!
Well… that’s us: that’s me and that’s her! Ma streseaza cand nu ma lasa sa imi scot punctele negre (ma pitesc in baie de ea, pana ma gaseste!), cand imi spune sa nu mai arunc servetele murdare langa pat la fiecare muc etc. Ma streseaza, dar imi place de ea.
O sa invete cum se foloseste cutitul de peste, nu e nici o sansa sa nu stie engleza sau cum sa foloseasca un calculator, cand va fi mare, la fel cum sunt sigura ca o sa stie si sa scrie sau sa citeasca fara a o obliga sa le invete de la grupa mica.
Ma uit la ea si sunt mandra: e desteapta, e ascultatoare, e buna la suflet, e corecta, are o fatzuca de Bambi adorabila, e harnicutza, are simtul umorului si o imaginatie foarte bogata, e curioasa, e vesela, isi face repede prieteni, e plina de energie si e… ea. E… copil.
Din salata, ea mananca castravetii, pe care eu ii urasc, iar eu rosiile; ea danseaza pe manele si pinguini, eu ascult muzica populara (some… not all!), care o deranjeaza la urechi; adora rozul-urasc rozul (a trebui sa-i promit - real promise! - unei prietene ca n-o s-o imbrac in albastru daca e fata, cand eram gravida); ii plac zorzoanele si chestiile cu dantela-matase-volane-pliseuri-ciucuri-imprimeuri multicolore-snuruletze-strasuri-paiete-margele, toate odata, daca se poate, in culori tipatoare, lucioase, preferabil – imi plac hainele simple, care se spala la masina, usor de calcat, comode, care se asorteaza cu orice… Insa lista cu lucrurile pe care amandoua le iubim ar fi imensa!
Petrecem mult impreuna, ne povestim tot felul de minuni, o ador si stiu ca ma adora si am incercat sa ii arat ca ea este… ea (LOL), iar eu sunt… guess what? me!, ca nu trebuie sa fie ca mine, ca nu trebuie sa fie perfecta dupa nici un standard, nici macar al ei, ca trebuie sa stie sa aiba grija de ea, ca trebuie sa stie ce vrea si sa munceasca corect pentru a se bucura din plin de succese, dar ca cel mai important este sa fie fericita, asta eventual fara sa-i raneasca, in vreun fel, pe cei din jurul ei.
Cred cu tarie ca nu trebuie sa dispretuiesti ceea ce nu ai. Imi place sa-i fac healthy foods, s-o vad dormind (acasa, in pijamale!) la 9 seara, sa isi scrie temele la masuta si sunt mandra cand vad ca a reusit (de buna voie si nesilita de nimeni) sa invete un nou cuvant in engleza pe care il recunoaste in filme, desi nu stie pe deasupra nici o poezie lunga si impresionanta. Doar ca nu imi dau note dupa cat de elegant tine cutitul in mana si n-as vrea sa se aprecieze numai dupa cat de bine reuseste sa recite jumate din proza Elenei Farago.
Balauri in spate si gmoni dupa umar!
Story time: am intrebat-o cu ce isi prind "amicii" ei invizibili mastile de sub nas si, cand mi-a explicat ca e vorba de elastic, m-a mancat sa zic “Aha! De-asta nu mai gasesc eu tot ghemul de elastic!” (nu intrebati de ce am un ghem de elastic!), la care reactia ei a fost “Vezi! Ti-am zis eu!!!”. Cu lacrimi in ochi de fericire, pentru ca o cred!
Balauri in spate si gmoni dupa umar!
Pentru mine astea sunt niste bazaconii care nu se mananca. Pentru ea astea sunt niste pericole reale. Fara a o incuraja, trebuie sa ii arat ca o inteleg, ca tin cont ca ii este frica pentru a o face sa se simta in siguranta si inteleasa.
Cam cum e si cu “intelesul” adultilor, nu? Poate tie ti se pare o mare tampenie ceea ce gandesc cateodata sau poate pentru tine este foarte usor de facut un anumit lucru, dar pentru ei toate astea sunt reale si pot fi foarte grele! Si ceea ce poate parea rautate sau indiferenta poate fi doar frica si tristete!
Asa ca fii-mea umbla cu balauri in spate si cu gnomi, care o ataca imediat ce ramane singura in camera, dupa umar, iar eu o sa zambesc frumos si data viitoare cand imi va veni sa urlu!
Da, nu am somn la ora asta! Si n-am nici tigari, iar tati doarme, so…
Fug dintr-o problema in alta si, cand vad ca nu este mai bine nici acolo, cand ma apropii de intuneric si de fund, imi mut atentia, dragostea si pasiunea catre altceva. Asa, cand voi ajunge jos, nu va durea. Cica. Oricum, e mai bine sa ai altceva de facut in timp ce iti vine sa urli din tot sufletul. Singura constanta este Ghishu.
Speram sa mai tina ceva noul meu hobby, but…
Observ ca incep sa ma lase nervii. Usor, usor.
Dupa trei dupa-amieze, in doua saptamani, petrecute in cei zece metri patrati ai salii UPU a orasului meu, m-am trezit cu lacrimi in ochi la venirea unei ambulante. M-am uitat in jur si m-am speriat: medici putini, bolnavi multi – toti cu problemele lor. Oameni care nu au voie sa fie bolnavi…
Ca sa imi duc oamenii la spital a trebuit sa imi folosesc toata viclenia/diplomatia de care am fost capabila. Incet, incet, cateva ore, zile sau saptamani mai tarziu decat ar fi fost normal, dar am reusit. Daca asta se poate numi succes!… Ce s-ar fi intamplat daca nu as fi fost acolo insa?!? Ce se intampla cand nu sunt acolo? Aflu la cateva zile ca i-a fost rau lui X sau lui Y; daca aflu!
[Cum poti sa sti ca omul moare daca nu ajunge la medic si tie sa iti pese mai mult sa ai postul ocupat in tura?!? Cum poti sa faci tot ce poti pentru a nu-i permite sa plece, deoarece sti ca ti-l opresc medicii acolo cand il vad??? Cum poti incerca sa sabotezi, prin orice mijloace, plecarea la spital a omului??? Si, mai ales, cum poti sa ai nesimtirea crunta de a fi cu totul incantat de rezolvarea problemei odata ce vezi ca oricum nu mai ai ce face si ca lucrurile s-au rezolvat si altfel decat vroiai/credeai/sperai tu????? – A, si asta-i one of the good guys! Is altii mai rai!]
Cum e posibil sa ai atat de putina consideratie fata de viata unui om? Fata de suferinta lui? INDIFERENTA ESTE CONTAGIOASA.
Credeti-ma, caci vad asta zi de zi.
Pacat ca asta este lucrul pe care l-am invatat aici si pe care l-am simtit cel mai acut! Stiam ca solidaritetea este asa, dar nu m-am gandit vreodata ca indiferenta ar fi la fel.
Am plans o zi pentru fiare stricate in timp ce “seful” lor era preocupat de activitatea mea pentru ca stiam ca ala poate fi sfarsitul tuturor si m-am intrebat obsesiv ce rost mai are munca mea, fara sa gasesc vreun raspuns.
Am mers mai departe doar pentru ca m-am uitat in jur si am vazut cum zeci de oameni muncesc stiind ca toata truda lor nu va ajuta la nimic. Pe nimeni – nici macar firma.
Singurul lucru pe care l-as mai putea face ar fi sa mai invat oamenii cateva lucruri care, poate, le vor prinde bine. Dar ma indoiesc ca lor le mai arde de invatat cand sunt bolnavi lucrand in conditii inumane uneori, tratati ca niste sclavi, iar executorii le bat la usa si stiu ca vor fi someri in scurt timp. Asa ca…
Incepe sa imi dispara entuziasmul, iar eu, daca nu lucrez din suflet, nu sunt in stare sa fac mare lucru.
Acord mai mult timp serviciului decat oricarui alt aspect al vietii mele sau, mai bine zis, decat tuturor celorlate aspecte ale vietii mele la un loc. Cu toate astea ma uit in jur si nu vad vreo schimbare. Nici macar n-am reusit sa imi tin promisiunea de a nu avea pe constiinta vreun om la plecarea din firma.
Am intalnit oameni buni, am invatat multe, dar au trecut doar doua luni cu santierul ca norma si am ajuns sa ma intreb ce rost mai are sa mai incerc sa schimb ceva. Si asta ma deranjeaza cel mai tare: eu nu renunt usor! Nu ma sperii usor, nu imi pierd speranta usor si nu renunt! Dar ma uit la oamenii amarati din jurul meu si ma intreb ce rost mai are sa ii pun la munca si pe ei daca munca lor nu va schimba nimic - nu-i va ajuta cu nimic. Si daca nu pot face mai nimic ca sa ii ajut, nu prea mai vad nici rostul muncii mele.
Asa astept eu sa treca timpul: lucrand si asteptand sa gasesc un scop pentru a lucra. Pentru ca nu vreau sa renunt. Am promis si mi-am promis ca nu voi renunta, asa ca incerc sa ma tin de cuvant, desi stiu ca platesc scump asta si voi plati si dupa ce nu voi mai lucra la firma asta.
Asta va fi un alt loc de munca de la care voi pleca cu sufletul greu, cu intrebari ce nu-si vor gasi raspunsul, cu dezamagiri si mari regrete – lucruri pe care va trebui sa mi le ordonez singura dupa aceea. Vedeti? Deja mi-am invatat lectia! LOL :(
Nu sunt omul compromisurilor. Ma doare sa imi aleg luptele care merita purtate. Sper sa ma tina nervii pana la sfarsitul spectacolului si ma rog lui Dumnezeu sa ma ierte pentru toate. Si sper sa ma pot ierta si eu!
Si in mijlocul acestor ganduri incep sa ma lase nervii. Incep sa fiu trista si sa imi pierd entuziasmul, iar cand o sa ajung sa nu ma mai duc dimineata cu placere la serviciu voi pleca, orice ar fi, pentru ca doar asta mi-a mai ramas acolo neschimbat: dragostea pentru meseria asta. Asta daca nu o sa se termine circul inainte!
Ce rost sa mai clocesc cursuri, pentru “TESA de santier”:), ce ar dura saptamani pentru a fi parcurse, daca noi mai avem, cel mai probabil, doar vreo doua-trei saptamani de lucru?
Sunt foarte dezamagita si de mine. Ma amuza si ma sperie amintirea sperantelor mele de acum cateva luni vis-a-vis de ce voi putea sa fac. Indiferent de situatie am pretentii mai mari de la mine; si pentru ca nu imi place sa imi cobor nivelul asteptarilor, voi munci de acum incolo si mai mult pentru a pleca din firma cu senzatia ca am reusit sa dau ceva ce va ramane. Cui si ce? De asta nu m-am prins inca.
Ce sa zic?! Ca sa schimbi o ata trebuie sa muncesti cat pentru a schimba o roata, daca esti norocos si mai ai ata! :)))
Timpul insa le va rezolva pe toate.
[Si… nu e chiar atat de groaznic: dinr-un alt punct de vedere, nu e totul asa de negru: am un job care imi place, un salariu decent - cand il iau, oamenii au destule calitati pe langa defectele din dotare cat sa ii pot considera oameni buni si lucrez cu destui “oameni buni” ca sa spun ca predomina; iar, uitandu-ma pe niste poze mai vechi, observ ca s-au schimbat destule lucruri in cateva luni. Doar ca… am ajuns cu calatoria… firmei noaste, cu totul, in… munti, ca sa zic asa, intr-un loc in care trebuie sa se decida toti daca incep urcusul greu sau se intorc inapoi. Si asta… ieri! Mie imi place muntele! :) ]
So… Maine am program de “recharge” = visit my oldest friend. Pentru ca ea nu intelege nimic din ce fac eu la serviciu este safe, iar eu oricum am inceput impachetatul!
P.S. Facand ordine azi in mail, am gasit intr-un newsletter un test la care a iesit ca sunt un fel de workaholic. Nu sunt, nu? Hmmm…
Chiar nu am somn si-mi vine sa imi dau palme ca la ora asta nu mai sunt in stare sa ma concentrez la facut hartii. Macar alea m-ar tine ocupata (si as avea si satisfactia ca as face ceva util).
Nu-mi place ceea ce pot avea usor – la job. Dar nu-mi place nici sa iau ceea ce vreau, imi place sa mi se dea… Elegant, de buna voie, pe tava. Daca nu, nu-mi trebuie.
Daca nu mi se da, ma supar si imi iau jucariile si plec acasa. Si, daca se intampla asa, apoi, usually, iau tot ceea ce vreau din cale-mi doar ca sa am ce arunca pentru satisfactia ca pot face asta. Dar… lately incerc sa ma abtin.
Cum zicea cineva odata: sufletul conteaza, activitate gasesti pe toate drumurile, mai ceva ca biscuitii.
Si nu imi place ceea ce au toti. In nici un plan al vietii mele. Mananc eugenii, pufuleti, covrigi… mi-e de ajuns! Vreau vin. Dulce. D-ala de-am baut odata, cu gust de Craciun, si care nu stiu nici macar cum se cheama. Deocamdata sunt sigura ca nici nu imi permit, dar… timpul trece… invat. O sa ma prind eu pana la urma. Until then… viata merge inainte.
Si mai imi plac si altele destul cat sa merite gustate. Problema e doar ca mi-e frica sa nu ma invat si, cand m-oi obisnui, sa ma trezesc ca nu mai am voie. And, belive me, that hurts! Asa ca ma limitez la ce stiu ca nu da dependenta. Iar asa… n-are nici un farmec.
So… I’m really good for working with guys. Nothing gets to me!!! No?!Well… almost nothing, pentru ca inca imi amintesc cum am simtit un gol in stomac, mergand pe hol, trei luni mai tarziu, cand m-am reintors in acea cladire, si cum am inchis repede usa biroului unde eram obisnuita sa-l vad, pe cand nici nu stiam ca exista. De parca aerul de acolo era vinovat de ce simteam… But… that’s one exception! No?!? One… nice-interesting memory… De altfel… nothing gets to me. Suntem cei mai buni prieteni; daca simt ca incerci sa te aproprii mai mult decat imi convine mie, te-ai dus gresit, fara sa te prinzi macar vreodata de ce s-a intamplat. Daca insisti, you become my toy. Simplu. Adica tu, oricum, n-o sa obtii niciodata ceea ce vrei, doar eu da.
Nu ma indragostesc usor. Cred ca o sa ajung o baba uracioasa care nu iubeste pe nimeni. Dar cand cineva ajunge in sufletul meu, acolo ramane, orice ar fi, din fericire sau nu. Dar asta nu merita s-o stie nimeni care ar putea fi interesat, so… alt capitol irelevant!
Next!!!!
Pe bune, vreau next, vreau… ceva - nici eu nu stiu ce. Vreau orice. Vreau sa ma joc cu fii-mea, vreau sa fac curatenie in casa, vreau inapoi la munca mea! Vreau tigari.
Naspa, NU, ca nu merge asa?
Incercai iarasi sa mai modific niste hartii de la work. Nu merge, desi ma gandii ca modificatul e… light, but… nu merge! Imi vreau hobby-ul inapoi! Inclusiv la ora asta, nu de maine dimineata!!!
De ce nu pot sa ma gandesc la altcineva?!?
E 5 dimineata. La cat deschid la tigari? In cursul saptamanii, la 6 sunt mai multe deschise, but azi e duminica, so…
Chiar as face o plimbare in aer rece, but daca ies in starea asta stric vreo prietenie si… mai bine ma duc sa vad ce mai viseaza tati.
Norocul meu e ca sunt, undeva, in interiorul meu, destul de sincera cu mine insami, desi de multe ori incerc sa nu aud acea voce mica ce tipa la mine.
Nu stiu daca am prieteni adevarati. Amici. Baieti, adica. Nu cred ca am avut vreodata. Adica, nu cred ca am prieteni care sa nu se fi gandit sa ma futa, dar carora totusi sa le pese de mine [Uau! Chiar sunt suparata! Sau zicem ca e de la oboseala.]. Ar fi interesant… , desi nu mai cred de mult ca poate exista prietenie adevarata intre un barbat si o femeie.
Anyway, daca ala incearca sa te… , aia nu mai e amicitie. Pentru ca exista un scop, pentru ca nu mai este naturalete etc. .
Norocul meu e ca imi place compania amicilor-baieti si prefer sa ramanem in astfel de relatii. Nu m-a convins vreunul ca stie sa se poarte cu o femeie in asa fel incat sa se merite sa renunt la amicitie. Iar pentru o aventura de trei saptamani inainte de a ne retrage usurel fiecare… nu are rost.
Aseara am apucat sa vad si eu un film. Primul in… ultimele doua luni, cred. Am avut al doilea audit marti, dupa care, tinand cont ca in ultima luna am avut doar doua zile libere, in care am lucrat acasa non-stop (ca si miercurea asta, de altfel), mi-am luat liber pana luni.
Asa ca ieri m-am gandit sa ma relaxez si eu cu un film. Si, bineinteles, cum eu gasesc teme de meditatie complexa si in cele mai stupide comedii… iata-ma iar meditand singura in intuneric.
La un moment dat, in film, a fost o faza de genul “nobody tought me how to love” care automat a aprins niste beculete si mi s-a lipit de sufletel. Nu, nu despre asta e vorba, eu chiar am fost invatata sa iubesc, am vazut dragostea, am trait-o, am simtit-o, dar sunt multe alte lucruri pe care imi dau seama acum ca nu stiu sa le fac.
In ultimele saptamani am reusit sa primesc cele mai interesante reprosuri de la soferii exasperati de programul pe care-l aveam (si, implicit, aveau), chestii de genul ”de-asta nu ai tu barbat! Daca lucrezi atat!… ” etc. Faze demne de ignorat, of course, dar care aseara, la auzul acelor cuvinte, mi-au navalit in minte ca o ploaie de vara: neanuntate si reci.
Mi-am dat seama, adunand 1 + 1, ca eu nu stiu multe lucruri pe care fetele/femeile le simt pana in adancul sufletului lor.
Nu stiu sa ma bazez pe cineva, sa am incredere ca va fi acolo, ca va avea grija de mine, nu stiu sa am incredere neconditionat, nu stiu sa uit, nu stiu prea bine sa fac compromisuri si nu prea ma pricep nici la a minti frumos sau la a accepta astfel de minciuni. Lucruri care sunt, oarecum, indispensabile in imaginea ciudata pe care o am despre relatiile de lunga durata.
Asa sunt eu, asa am trait. Crescuta de femei care s-au descurcat mai mult singure, dezamagita, de cand ma stiu, intr-un fel sau altul, de toti adultii in care am avut sau nu incredere , cu o memorie nu chiar practica si un simt al demnitatii ciudat, in comparatie cu al celor din jur. Exceptia care confirma regula: buni; dar asta e pe langa subiect.
Hmm… . Faptul ca am inteles asta despre mine, nu inseamna ca voi incerca macar sa ma schimb. Nu cred ca felul meu de a fi, din acest punct de vedere, este atat de rau.
Asa sunt eu. Cred ca, fiind asa, imi va fi mult mai bine.
Pe de alta parte, daca voi intalni vreodata pe cineva care sa ma iubeasca pentru cum sunt eu cu adevarat, atunci voi fi, cu siguranta, mai mult decat norocoasa, iar daca nu, macar voi sti ca nu m-am mintit singura de prea multe ori.
Simple, no? So, then, why do these things go round and round in my head since yesterday?!?
Singurul raspuns ce-mi vine in minte nu este unul pe care sunt gata sa-l accept.
Inca sunt la serviciu… si voi mai sta aici inca vreo 3-4 ore. No weekends for me, lately. Singura, de dimineata, in ditamai cladirea, cu peste un pachet de tigari la activ, cu muzica mea si cu apa plata… obosita, stresata… Si asta e… a good-day – rara zi la birou. Singurul lucrul bun este ca imi place ceea ce fac.
De ce muncesc atat cand nu castig decat satisfactia lucrului facut? Nici eu nu stiu!… Cred ca imi place mult sa lucrez . Si am un simt al responsabilitatii ciudat rau.
Azi ma uitam peste niste poze facute de colegi. Bocanci, vesta reflectorizanta (sau geaca), salopeta cu maneca lunga, casca, ochelari de protectie, manusi maro de vaselina, antifoane, par prins, machiaj foarte discret, nici o bijuterie, fara parfum (viespi multe!)… Fie soare, fie ploaie.
N-am avut weekend. 10 ore pe zi, m-am plimbat imbracata asa printre barbati unsurosi. Nu ma mai socheaza de mult limbajul de tractorist si nici glumele de cazarma. Am devenit imuna la injuraturile de fundal. Nici nu le mai aud, daca nu isi cer ei scuze. Sunt oameni buni…
La birou, lucrez tot intre barbati. N-am mai purtat o fusta la serviciu de aproape 3 ani de zile. Fara decolteuri, nimic transparent, fara sclipiciuri, bluze cu maneca scurta, cel putin, si care depasesc, obligatoriu, linia taliei pantalonilor, incaltaminte simpla si comoda, fara zorzoane, parul pe spate, drept, un machiaj simplu si neschimat. Tinuta cea mai “office” se poate compune din pantaloni casual si o camasa/sacou sau pantaloni office si bluza/pulover.
Este al treilea astfel de loc de munca.
Plec acasa unde ma asteapta o camera tapetata si pavata de jucarii, KidsCo 24/7 si “Cutiuta muzicala”, alaturi de un w.c.-ul ce trebuie spalat, un munte de hainute de calcat sau o sacosa cu cartofi de curatat. Ultimele trei doar in zilele cand ma mai tin puterile, totusi.
Ies in oras cu copilul looking like a mommy: BIT-uri, pantaloni cargo, bluze simple, decente si practice si muuulte bagaje.
Daca ies without the kid, de 90% ori ies la o bere cu cate un amic. Amic pe care as vrea sa-l pastrez, neajungand la a ne simti prost unul in compania celuilalt, de la refuzul lucrurilor pe care eu nu mi le doresc, iar el ar putea ajunge sa si le doreasca. Cam la fel cum e si la birou, atitudinea aceasta dovedindu-se foarte utila in conservarea nervilor pentru lupte mai importante.
De ce ies mai mult cu baietii? Pentru ca de cele mai multe ori, daca sti sa-ti alegi compania, barbatii au chestii mult mai interesante de discutat! Trust me!
Din cand in cand mai merg in vizite: la prietene bune, genul de imi permit sa le caut prin castroane si care s-ar amuza teribil daca m-ar vedea “gatita” ca de nunta pentru a le calca pragul.
Nu am un iubit. Au trecut 7 ani de cand pot spune ca sunt singura, if somebody asks.
So… I miss high heels, mi-e dor de tocuri cui, de fuste scurte si dresuri cu model, de bluzite cu multe bretelute, de machiaje in trei culori si de bucle fixate cu clamite sclipicioase. Mi-e dor de… de toate jucariile femeilor atragatoare.
Nu pot spune ca nu ma simt femeie. Ma simt mai femeie acum, cu viata aceasta, decat m-am simtit vreodata. Sa fii femeie pentru mine nu inseamna sa fii bibelou. Sunt femeie, pur si simplu. Ma simt femeie cand pot fi o buna colega, o buna prietena, mama, sora, fiica, etc., cand sunt buna la ceea ce fac, cand reusesc sa fac o multime de treburi sau cand citesc o carte fara sa respir, cand fac casa luna si cand fetita imi spune ca fac cea mai buna ciorba si cea mai frumoasa omleta, cand alerg trei ore cu masina prin oras inainte de ajunge la un PECO sa aspir frunzele si chips-urile din ea, cand repar mobila sau cand rup frunzele ca sa le miros, cand invat lucruri noi, cand fug de muste, cand blog-uiesc, cand zambesc frumos, cand gresesc in trafic, cand plang si cand sunt fericita ca un copil. Ma simt femeie tot timpul.
Insa mi-e dor sa ma uit in oglinda si sa ma simt atragatoare. Nu vulgara, ci atragatoare.
Mi-e dor sa ma uit in oglinda si sa vad ca nimic de pe mine n-ar putea fi purtat de un barbat. N-as vrea sa pierd chestia asta undeva pe drum.
[Da, ar trebui sa iti spun toate astea in fata, dar stii ca nu imi place sa spun lucruri ce nu au rostul sa fie rostite, care nu schimba nimic si nu pot aduce nici bucurie.]
Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei pentru care merita nu te vor face sa plangi, nu? Cica!…
Chiar daca tii la cineva…
Poate fi prietenie cand nu exista iubire? Nu…
Poate fi prietenie cand nu este incredere? Nu…
Poate fi prietenie cand nu este sinceritate? Nu…
Poate fi prietenie cand nu este respect? Nu…
Poate fi prietenie cand nu exista acceptare? Nu…
Asa ca, iubita prietena, desi te voi purta in suflet, cu zambetele tale de incurajare, cu privirea ta de copil nebunatic, cu soaptele tale, cu generozitatea ta, cu lacrimile ascunse in zambete ghiduse si imbratisari, cu glumele si cu rabdarea ta, dar mai ales cu puterea ta de a ierta… ultima data cand iti voi spune ca te iubesc va fi aici, asa, in gandul meu, intr-o balta de lacrimi pe tastatura si pe-un sul de hartie igienica de-a noastra.
Nu m-a durut ce ai crezut, nu m-a durut ce ai spus… doar ce nu ai vazut. Asa sunt eu, mai ciudata, poate, iar tu ar trebui sa stii asta, desi nici nu-ti trece prin cap. Te inteleg, pentru ca esti…tu, asa esti tu, iar asta face ca totul sa poata fi iertat. Dar nu pot uita. Nu pot!!! Asa sunt eu: nu pot “sa nu stiu” ceea ce stiu. Iert, dar nu pot uita. NICIODATA N-AM PUTUT UITA.
Iar pe mine… sper sa ma ierte copii si, daca se poate, as vrea sa nu plangi si sa nu mai speri. Uraste-ma! Crezi ce vrei despre mine cat timp ma urasti si n-o sa plangi si tu!
Am inteles ca nu m-ai cunoscut niciodata.
Te iubesc, dar nu pot uita ca nici macar nu ma cunosti, ca, daca m-ai iubit vreodata, nici macar nu m-ai iubit pe mine. Asta nu pot uita. Asta nu pot ierta… inca. Voi ierta, dar stiu ca nu voi uita. Si nu vreau sa ma prefac ca nu stiu. N-as fi eu… eu-prietena. As fi eu-ipocrita, eu-etc. . Si nu vreau sa murdaresc, caci nici “masina de spalat automata L” nu va mai putea face albul-alb, iar gri-ul… gri-ul e prea trist. Prietenia e la fel ca norii, e frumoasa doar in alb si plutind usor deasupra tuturor.
O sa-mi fie asa de dor de tine… de a-ti aparea in prag pentru un update, de a te asculta in timp ce vorbesc, de a ne face curaj si de a ne impartasi griji si bucurii secrete. Si doare asa de tare sa stiu ca ce a fost nu va mai fi!…
Ma doare… . Stiam… stiam, cumva… stiam ca nu ma cunosti si ca din iubire ma accepti, dar… ca ma accepti pentru ceva ce nu sunt (nu, nu sunt asa de… rea, my love!), dar nu vroiam sa simt. Azi… am simtit. Sorry, mi amiga!
Te aud. Am citit… . Scuzele astea, desi le-am auzit, de acolo, din sufletul tau, nu le pot primi… in suflet. Si hai sa nu le punem altundeva – for old times sake!
, de facut lunea viitoare, cu colegii piticei, dupa ce ies de la sport. 
Acum nu imi mai par atat de rele!
Postări
