Just another story

Sa faci greseli nu este un semn al prostiei. Greseli facem cu totii. Sa nu inveti nimic din greselile pe care le-ai facut si sa le repeti… asta chiar inseamna prostie! Iar eu sunt proasta! Cel putin in anumite privinte…

De ce? De ce??? Asta ma tot intreb! De ce, iarasi, rasaritul soarelui ma gaseste departe de unde mi-as dori sa fiu, incercand sa-mi ascund lacrimile, singura, langa cineva? Cum pot fi atat de prosta? Nu m-a invatat trecutul chiar nimic, n-am retinut eu chiar nimic din tot ceea ce el s-a chinuit sa-mi tot arate?

Privind in urma, acum zece ani, totul se reducea la faptul ca nu vroiam sa-l fac sa sufere: facea ce facea, apoi nu trebuia decat sa-mi arate ca sufera ca sa-l iert. Ca sufera… nu prea ma mai intereseaza: depinde din ce cauza sufera (una e ca… hmmm… ciudat, imi dau seama acum ca in afara de obsesiile lui geloase, nimic nu prea-l atinge, dar altceva ar fi sa-l vad ca-l doare piciorul etc.) si, oricum, e mai mult ceva de genul “nu doresc raul nimanui”, decat “plang alaturi de tine”. Acum… vreau sa trec peste toate, peste tot ce face el, pentru ca avem un copil impreuna si, bun sau rau, el este tatal si oricarui copil ii este mai bine avand o relatie cat mai apropiata cu tatal lui. Nu? NU???

Iar azi am plecat cu o ocazie, de la un hotel, pentru ca… … … …

A, nu, stiu de ce am plecat, doar ca nu stiu cum v-as putea explica voua de ce, ca sa intelegeti, pentru ca nu v-am povestit nimic despre el pana acum! Si, daca ma gandesc bine, cred ca nu pot sa-mi explic nici mie de ce, acum cateva ore, pentru a ajunge acasa, am mers cu doua masini conduse de necunoscuti. Pentru ca nu pot sa-mi explic ce am cautat acolo in rimul rand!!!…

Sa vedem: acum exact doi ani de zile, cand mi-a dat o palma (inainte de a trece la a sa mama), in timp ce urla si tipa si injura si arunca si spargea tot ce-i cadea in cale, beat mort, in fata fetitei mele (noastre), ce-l privea terifiata din prag (si a mai multor rude), imi facea greata ca om, ca barbat, ca… creatura. Intre timp am incercat sa nu prea ma gandesc daca imi face sau nu greata. La ce ma ajuta sa aflu raspunsul, cand am un copil cu el? De atunci, nu a spus vreodata ca i-ar parea rau pentru ceea ce a facut, din contra, cu zambetul pe buze, sustine si a sustinut mereu ca a facut ceva normal si ca eu sunt nebuna pentru ca nu cred asta. Nu i-a spus vreodata fetitei ca ceea ce a facut e gresit, nu a intrebat-o nimic si nu a vorbit vreodata despre asta cu ea.

Printesa mea nu a zis, atunci, un cuvant despre asta: dupa ce el a plecat, cu masina, beat de nu putea sta drept, urland si injurand, ea facea exact ce-i spuneam (lucru rar la ea, caci nu e genul “robotel” si mai ales nu unul cu reactie imediata), nu vorbea neintrebata etc. Sincer, vazandu-i reactia, am crezut ca nu a inteles ea mare lucru, din circul la care a asistat. Abia multe ore mai tarziu, exact in secunda in care m-am asezat langa ea, luand-o in brate, in patul nostru de acasa, dupa ce am stins lumina, a incepul sa langa in hohote, siroaie de lacrimi, fara s-o mai pot opri. Luni intregi am privit-o cum ii era frica de el (cum inca ii este, de cate ori il aude tipand sau il vede nervos!!!), am privit-o cum nu vroia sa mai stie, sa mai auda nimic despre el, am privit-o cum il ura pentru ceea ce facuse si… am tinut-o in brate si i-am soptit in ureche ca e tatal ei si ca orice ar fi o iubeste etc., pana cand a inceput sa se obisnuiasca cu ideea ca el nu va disparea pur si simplu din viata ei, orice ar face. Am obligat-o pe fiica mea, de nici 6 anishori, sa-i faca o felictare de ziua lui, dupa ce o saptamana m-am rugat de ea sa o deseneze si, pur si simplu, fara sa zica nimic, nu desena, doar statea cu foaia alba in fata si nu raspundea cand vorbeam cu ea – nimic legat de el sau de felicitate, de parca vorbeam cu peretii. In acel an, de ziua lui, spre seara, l-am sunat sa-i spuna, fata, “La multi ani!”, dupa ce-i trimisesem un mesaj, preventiv, cu ceva timp inainte, prin care ii explicam ca intr-o ora Ghishu o sa-l sune, de ce il suna si rugandu-l sa raspunda. Nu a raspuns. Nu a raspuns, efectiv, desi, pentru a-l tot suna, tineam copilul langa mine, impotriva vointei ei. Nu a raspuns. Si nici nu a sunat inapoi.

Cateva saptamani mai tarziu, de ziua ei, am pregatit-o cu mult timp inainte pentru ca sa-l invitam si pe el (si nu doar pe ea, ci si pe parintii mei, tinand cont ca, intre timp, ma amenintase si ca “imi ia copilul”, iar mama auzind ce zicea la telefon… va imaginati… bla-bla, i-am explicat copilului ca el nu poate face asta, ce-i dreptul la vizita etc., astea desi usa casei mele ii fusese mereu deschisa!!!). In fine, in ziua respectiva, asteptarea vizitei lui facand-o pe sarbatorita sa fie incordata inca de dimineata si sa aiba lungi momente de tacere de cate ori deschideam subiectul, auzim, in cele din urma, pe cineva ciocanind la usa, cand era deja trecut de ora 22:00, mult dupa ce ii explicasem ca poate tatal ei avusese o problema mare si nu putuse sa ajunga. A raspuns mama, iar un minut mai tarziu aceasta intrat pe usa dormitorului ducand un buchet urias de crini in mana. Imediat si-a facut aparitia in camera si… un televizor! Yep! Nici un tata, doar un televizor, adus de unul dintre muncitorii tatalui, in timp ce el nu a vrut sa urce macar patru etaje. Cand am inteles ce se intampla, am inceput imediat sa zambesc Colgate si… sa-l montez, laudand si admirand televizorul, de soc cred, pentru ca nu avusesem timp, de data asta, sa mai inventez o explicatie gestului sau si pentru ca imi venea sa urlu si sa plang, dar nu vroiam sa o fac in fata fetitei mele. Cand am terminat de momtat aparatul, am iesit sa fumez/plang pe casa scarii, doar ca la intoarcere printesa mea sa ma astepte langa usa si sa-mi zica: “Un televizor e doar un lucru, iubirea noastra e importanta!”. Nu m-am mai putut abtine: am plans cu ea in brate, dezamagita si recunoscatoare.

Relevant cred ca ar fi si faptul ca, tot ea, cu vreo luna+ inante, in timp ce-i explicam ca, indiferent de relatia dintre noi doi, el este tatal ei, o iubeste la fel de mult ca si mine si va fi in viata ei mereu, mi-a spus ceva de genul “sa sti ca eu nu ma supar daca nu vrei sa-l mai vedem, alege tu, eu nu vreau sa aleg, sunt mica, nu pot sa aleg” (se referea la a-l vedea). Bine, el nu va sti niciodata aceste cuvinte, pentru ca nu fac nici un bine nimanui si pentru veneau doar din sufletelul unui copilas confuz, speriat si, evident, dezamagit. Dar… astea sunt povesti! As putea sa va spun sute; sau mii, de fapt, dar memoria mea e limitata.

Deci ce cautam cu el intr-o camera de hotel? Acum cateva luni, nu foarte multe, mi-a dat un SMS ce spunea simplu “mergi la hotel?”. Va las pe voi sa va imaginati reactia si raspunsul meu. Dar… a continuat: alt SMS, la fel, si altul si altul si altul… pana cand, intr-o seara, mi-am zis “de ce nu?” si am mers. Am mers si am facut sex cu omul cu care am un copil. Apoi, o data la cateva saptamani mergeam la hotel. Cand avea chef sa mearga, imi trimitea un mesaj si, daca nu trebuia sa fiu altundeva/sa fac altceva, mergeam. Stabileam o ora, venea, ma lua de la bloc, mergeam la un hotel, luam o camera, faceam sex, fumam o tigara, faceam dus si, daca nu ramaneam pana dimineata, plecam, ma lasa la bloc si pleca mai departe.

Da, stiu, intalnirea romantica din visurile oricarei femei!!! Mi-am zis ca nu e nimic rau in asta (in afara de faptul ca ma simteam… goala, singura si trista): e tatal fetitei mele, ma simteam bine, fizic, cu el si, mai ales, nu trebuia sa-l mai refuz tot timpul si sa ma bucur de mutrele ce urmau refuzului. Am incercat sa-l tratez ca pe-un prieten, am incercat sa-l fac un prieten, sa-l fac parte din viata mea. M-am gandit ca-i va fi mai usor sa fie tatal fetei noastre daca este si parte din viata mea. Nu ma intelegeti gresit: i-am spus si ras-spus ca asta nu inseamna ca suntem impreuna si chiar nu ma interesa cu cine/cu cate mai iese, dincolo de limita de a face conversatie cateodata, cand chiar nu aveam ce vorbi.

De fapt, sa ies cu el la un suc, sa mergem la un hotel sau sa stau langa el, oriunde, se rezuma la a cauta subiecte de conversatie in timp ce el se chinuia sa le inchida pe toate cat mai repede, nu fara a se arata cat mai plictisit de prezenta mea, cat mai obosit de felul meu de a fi si cat mai revoltat de felul meu de a gandi. La telefon, aveam chiar si mica noastra “gluma-serioasa”: Eu: “Ti-e dor de mine?” = El: ”Nu!”, care cred ca facea perfect sumarul relatiei noastre din ultimele luni, desi nu eu eram cea il invitam la hotel etc. . Din partea mea, mi-era mai bine fara partea asta: fara a merge cu el, fara a ma culca cu el, chiar si fara a face sex, caci sunt mult prea obisnuita cu a fi singura ca sa ma mai streseze lipsa … fata de… singuratate, iar sexul fara dragoste mi s-a parut mereu fara valoare, fara savoare, trist si gol.

Si ma intreb: de ce? Sa fii cu cineva, cu oricine, in orice mod, ar trebui sa te faca sa te simti bine, nu rau, nu? Ce rost are sa ai o relatie cu cineva daca acea persoana nu face decat sa te faca sa te simti prost, rau, daca nu iti face viata mai frumoasa, ci mai urata? Sunt destule lucruri urate, grele in viata; cat de razna trebuie sa fii ca sa mai adaugi altele vietii tale?

Astea sunt unele intrebari pe care mi le pun eu acum.

O solutie proasta la o problema nu face decat sa amane rezolvarea ei pentru cand problema va fi si mai mare.

Mi-a dat SMS. Am stabilit sa ne vedem la ora 23:00, dar numai daca nu dormimi acolo. A schimbat ora la 22:30 pentru ca meciul se termina la 22:15, nu 22:30 cum crezuse initial. L-am sunat la 22:00 si nu a raspuns. La si un sfert, n-a raspuns. La si jumatate, nu a raspuns. La unsprezece fara un sfert, la cateva telefoane, nu a raspuns. M-a sunat insa cinci minute mai tarziu si, desi am vorbit cateva minute bune, am purtat o conversatie din care eu nu am inteles nimic-nimic (m-am prins doar ca a baut). A venit sa ma ia beat – mult mai beat decat avusesem impresia ca e la telefon. A condus… ciudat. La hotel, am stat o jumatate de ora la masa, timp in care nu a gasit nimic de vorbit. Si-a mai luat o sticla de vin, am urcat sus, si-a turnat niste vin si a dat drumul la T.V. sa mai vada ceva legat de meciuri. Si-a spalat sosetele, pentru ca in masina n-avea decat alti slipi (pe bune, ce fel de oameni isi cara dupa ei lenjerie de schimb? “Poshetutza” mea e un rucsac de 5kg, in care poti gasi orice vrei si nu vrei, dar sa-mi iau niste tanga la pachet inca nu m-am gandit!). Si-a pus sosetele la uscat pe calorifer, ceea ce a prilejuit o discutie-monolog despre ora la care plecam, caci el n-a avut nimic de zis. Apoi a facut un dus. Apoi… . Am facut dus, am fumat o tigara, dupa care s-a culcat. Initial a avut o singura replica legat de faptul ca trebuia sa plecam, “cum sa plec dupa cat am baut?”, iar felul normal in care mi-a reprosat asta mai ca m-a facut sa-i cer scuze pentru ca, nu, doar ajunsesem acolo prin teleportare si, in plus, eu il obligasem, saracutzul, sa bea atata, probabil prin puterea gandului meu care se stresa intrebandu-se cand o sa invete si el sa aiba limita la bautura? I-am raspuns ca il trezesc la cinci, ca sa plecam pe la 6 si a zis ca plecam  Era trecut de ora 1 cand s-a culcat, iar in urmatoarele 4 ore am stat si i-am pazit somnul… but does it matter?!

Nu conteaza! Povestea e atat de lunga si complicata si incalcita incat… e doar o poveste. Incerc sa-mi reamintesc constant ca nici lui nu-i e usor…

Cand inca mai inveti sa mergi

Ok… Sa cazi de la nici 30 de cm si sa-ti sucesti piciorul e jenant!
Sa nu sti sa cobori doua trepte e jenant.
Sa plangi de durere e… jenant, cand te simti ca fiind singurul prost din zona.
Sa iti fie frica sa mergi la toaleta e, claaar, jenant.
Sa te tarasti pe covor e… foarte jenant. Sa te rostogolesti prin pat e, si asta, jenant.
Sa explici la UPU ca nu sti sa cobori doua trepte e jenant. Sa explici asta la nspe cadre medicale e de nspe ori mai jenant.
Sa tzopai sase ore prin spital e jenant. Sa fii plimbata in scaunul cu rotile de catre o domnisorica cu jumatate din volumul tau e si mai jenant.
Cand doctorul tanar si dragut iti inmaneaza, solemn si amuzat, carja e jenant.
Sa privesti intinsa cum piciorul iti este bandajat in cantitati uriase de vata, tifon si materiale de constructie e jenant.
Sa ti se puna ca nu la toti medicii trebuie sa stai intins pe spate e… jenant. Sa uiti asta… de cateva ori, demonstreaza un reflex dubios.
Perspectiva a doua saptamani in pat, credeti-ma, e inacceptabila la orice ora din zi sau din noapte. Insa sa cari o mumie pe picior, tzopaind, este… o experienta de neuitat.
Sa fii carat doua etaje si sa mai tzopai doua e… foarte jenant.
Sa faci febra musculara la jumatate de fund e… explicabil, dar tot jenant.
Sa-ti… hmm… "ajustezi gipsul cu foarfeca", cu frecventa cu care domnsoarele isi pilesc unghiile pictate, arata disperare si lipsa de ocupatie, tinand cont ca dupa ziua trei acesta e tare ca piatra si toata munca e inutila. Sa fii mandra de forma pe care i-ai dat-o e… ciudat. In cel mai bun caz!
Sa iti culci piciorul pe perna e jenant. Cand ti-l culci pe doua perne si sa iti pui capul pe-un delfin de plus e… ironic. Nu poti sa nu te intrebi cam cu ce parte a corpului gandesti tu de fapt, iar imaginea asta ciudata e destul de clara cat sa-ti arate instant unde s-au ingramadit toti neuronii tai pierduti!
Sa stai o saptamana in pat, 23h/zi (o ora era pt fumat), e… dureros pentru gluteus maximus.
Sa fii fericit ca vezi iesirea din bloc de trei ori, in patru saptamani, e enervant. Sa stai patru saptamani in casa e extraordinar de plictisitor.
Sa muncesti ceva ca sa iti dai jos pantalonii… e jenant. Sa multumesti cornurilor cu Nutella pentru ca macar ai gasit pantaloni pe care sa-i poti imbraca…
Sa mergi cu carja prin casa nu e chiar comod. Sa locuiesti un cat mai jos de cel care o face… nici nu vreau sa stiu cum e!
Sa faci dus cu o punga prinsa cu scotch peste un prosop rasucit in jurul bubei e… educativ vis-a-vis de fizica apei. Sa iti termini dusul spalandu-ti, ca pisica, piciorul in chiuveta e jenant, mai ales cand stai prost cu echilibrul.
Sa nu poti face ordine si curatenie in casa timp de mai bine de o saptamana nu e deloc placut – te simti ca regizorul din “Singur acasa”, dar fara crew-ul de la recuzita, care sa stranga totul!
Sa iti scarpini piciorul cu un betisor e foarte incomod, jenant si, da, extrem de funny si gadilicios!
Sa iti fabrici cu briceagul, timp de o ora, UN papuc e stresant. Sa mergi pe strada cu un papuc facut din talpa de spuma, muuulte fire de lana si scotch e jenant. Sa mergi pe strada cu un papuc de-un fel si altul de alt fel e chiar foarte putin jenant, pe langa viteza si stilul de deplasare, care face ca toate capetele sa se intoarca.
Sa cobori patru etaje in cinci minute e… jenant. Sa le urci in zece e… si mai jenant.
Ca douazeci de copii sa-ti priveasca curios piciorul si sa concluda in cor “Scarbos!” e… jenant, dar still funny.
Sa nu poti sta in picioare mai mult de 10 minute e jenant, cand porti singur toata vina.
Sa sari garduri de-un metru cu piciorul in gips, pentru a ajunge in curtea oamenilor nevinovati si paranoici, printre crengi si maracini, e… dureros si in parti indecente ale corpului!
Sa tzopai 5 minute cu bratele ridicate spre crengile copacilor si cu bolovanul lipit de picior e, macar, funny de privit.
Sa mituiesti copiii altora sa-ti faca cumparaturile, pentru ca tu n-ai stiu sa te tii pe doua picioare, e jenant.
Sa parcurgi o insula de blocuri, dus-intors, intr-o ora e jenant.
Ca pustii de douazeci de ani sa-ti cedeze randul la chiosc, ca unei babutze neajutorate, e jenant. Sa te bucuri ca au facut-o e si mai jenant.
Sa ti se spuna “Mergem sa bem o bere?… Da’ dupa ce iti scoti gipsul, ca nu merg cu tine asa!…” e enervant, tinand cont ca nici tu n-ai merge cu tine asa.
Sa trebuiasca sa explici de 100 de ori cum, desi ai 30 de ani, inca nu sti foarte bine sa mergi etc. e… foarte deprimant.
Ca lumea sa te salute face-to-face, la telefon, pe mess etc. cu “Ce-ti mai face piciorul?” e enervant.
Sa fii programata la “desene pe gips” e funny.
Sa faci bataturi in palma si sa fie doar de la fierastraul briceagului cu care ai muncit mai bine de-o ora ca sa spargi crisalida si sa-ti revezi piciorushul e… doar naspa, daca esti fata [ar fi extrem funny insa daca ai fi baiat!!!]. Sa vrei sa pui gipsul la loc, dupa ce l-ai dat jos, e… cel putin stupid.
Sa descoperi straturi intregi de ciuciuleti pe picior e jenant. Ca piciorul sa-ti fie impodobit, sub straturile de jeg, cu cocoasele a trei dromaderi si vanataile a patru betivi e… jenant-pe-termen-lung.
Dupa un timp, te obisnuiesti chiar sa nu ti se mai para incomod sa mergi non-stop ca o rata cracanata.

Noi, oamenii

Eu am o surioara. E cu trei ani mai mica. Si surioara asta a mea se chinuie rau facand curatenie in apartamentul pe care l-a cumparat in primavara impreuna cu prietenul ei. In curand, poate la anu’, vor face si nunta.

Ma gandeam la ceva… ma intrebam oare cati copii or sa aiba. Si ma intrebam cine va fi ea, adica cum va fi ea si care va fi viata ei, peste 10 ani.

Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 2 ani… hmm… ati fi cunoscut o piticutza plina de intrebari. Cand aveam 3 ani ati fi vazut un omuletz jucaush si dulce. Pe la 4 ani ati fi gasit o fetita destul de nemultumita. Un an si ceva mai tarziu ati fi intalnit un copil foarte cuminte. La 7 ani, de cateva saptamani bobocica in clasa intai, eram un copil temator. La 8 ani incercam mult sa fiu placuta si sa ma simt iubita si acceptata. La 9 ani eram o fetita incredibil de timida. Pe la 10 ani ma simteam foarte neinteleasa. La 11 ani cred ca eram… trista. La 13 ani eram o visatoare. La 14 ani incercam mult sa ma schimb. Cand am inceput liceul, la 15 ani, eram idealista in stilul cel mai pur. La 16 incetam sa mai imi pese de ce cred altii – sau cel putin asta ma convinsesem. La 17 ani eram o domnisorica ce incerca sa se prinda din mers in ce directie s-o apuce. La 18 ani eram… contra – mergeam, din propria-mi dorinta, invers… cam de toate directiile pe care copiii normali, buni, decid sa le apuce. La 19 ani am plecat la facultate si ma credeam foarte matura. Si iubeam! La 20 de ani invatam sa ma gandesc bine la impactul alegerilor pe care le fac. Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 21 de ani ati fi gasit o tanara ce incerca sa-si schimbe viata, schimbandu-se pe ea intai si… asumandu-si greselile. Jumatate de an mai tarziu, cumparam revista “Mami”, singura de care auzisem - pentru ca i se facea reclama in Cosmo (sau ceva de genul), ca sa invat sa fiu mama, caci absolut tot ceea ce stiam despre copii/bebelusi s.a. e ca-si fac treburile in scutece, plang mult, vorbesc haios cand sunt mici si ca femeile fac o burta uriasa si nasc dupa noua luni de sarcina. A trebuit sa invat atunci, instant, un cuvant nou: responsabilitate. Nuantele sale si profunditatea intelesului sau, au continuat sa vina pe rand, ca valurile marii. A urmat o jumatate de an ca nici o alta, una in care m-am bucurat de mai multa pace sufleteasca decat oricand in viata, in ciuda a multe si importante probleme - ceea ce ma face sa cred ca hormonii erau de vina. La 22 de ani (si 3 saptamani mai tarziu, cand se nastea fetita mea) ma simteam foarte puternica. Cinci luni mai tarziu, bunica mea a murit. Invatam atunci ce inseamna sa nu te mai simti copil. La 23 de ani invatam sa fiu recunoscatoare. La 24 invatam sa apreciez echilibrul. La 25 imi doream foarte mult sa pot sa fiu independenta. Cand am implimit 26 de ani aflam care sunt preturile pe care trebuie sa le platim chiar si cand obtinem ceea ce vrem. Daca m-ati fi cumoscut cand aveam 27 de ani ati fi intalnit doar o masca. La 27 de ani invatam sa manipulez oamenii astfel incat lor sa le placa procesul. La 28 de ani eram omul compromisurilor. La 29 de ani vroiam sa-mi fac bine treaba, sa fiu buna la ceea ce fac, la tot ceea ce fac, pentru ca stiam ca va urma o perioada foarte grea si agitata, fetita mea fiind proaspata bobocica. (Aniversarea de anul trecut e… looong story.)

In cateva luni o sa implinesc 30 de ani. Toate astea, tot ceea ce se poate denumi ca trecut sau evolutie sau cum vreti voi sa-i ziceti, fac parte din mine, clipa de clipa, si, intr-un fel, mereu au facut, doar ca au evoluat de-a lungul timpului, schimbandu-se parca putin cate putin perspectiva, ca si cand ar fi lucit pe rand si din unghiuri diferite in lumina reflectoarelor, venind din spatele scenei si apoi ramanand mereu undeva acolo in semi-intuneric sau in obscuritate. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am inteles in ultimele luni este ca, la sfarsitul zilei, vreau sa fiu un om bun, vreau sa fac lucrul bun, corect, sa fac alegerea de a fi buna, ca asta sunt, ca asta ma face fericita, ca asa ma simt a fi, in sfarsit, eu insami.

La 15 ani credeam ca voi fi o femeie adulta fericita daca ma voi scula dimineata voi pleca elegant imbracata la job-ul meu super-important, la care as fi fost foarte buna, pentru ca sa ma intorc seara, in masina mea cool, la casa mea luxoasa in care sa ma astepte sotul meu, barbat foarte atragator, inteligent, sensibil si de succes, ce m-ar adora, care inainte de a ma conduce la culcare spre un pat acoperit cu petale de trandafir, m-ar ajuta sa pregatesc cina pentru cei 5-7 copii ai nostri, pe care i-as gasi facand impreuna felicitari cu “Mami, esti perfecta, te iubesc!” pe covorul sufrageriei.

Acum, la aproape 30 de ani, 15 ani mai tarziu, tabloul s-a schimbat: m-as scula dimineata simtindu-ma multumita si impacata si as pleca, doua ore pline de veselie mai tarziu, la job-ul meu, pe care-l ador, doar pentru a ma intoarce in cateva ore acasa, la copiii mei (pot avea maxim 2-3) sanatosi, echilibrati, isteti, ce se simt iubiti si fericiti, impreuna cu care sa-l asteptam pe “tati” cel iubitor, bun, inteligent, muncitor, de incredere, optimist si jucaush (mi-e clar de ceva timp ca nu as putea trai vreodata langa cineva fara simtul umorului) sa vina acasa. Si nu stiu cu ce s-ar ocupa copiii, dar stiu ca as vrea sa fie ceva ce le-ar placea si ceva ce n-ar fi rau sau periculos. Si nu stiu ce-ar fi pe patul in care l-as gasi pe sotul meu seara, dar stiu ca as merge fericita in dormitor daca le-am spune “Noapte buna!” impreuna copiilor nostri. Si nu vad doar familia, vad si prieteni si rude si hobby-uri, proiecte. Si, da, refuz, in mod constient, sa vad problemele vietii, desi stiu ca vor fi si ele. E un tablou, nu o fotografie!

Hmm… noi, oamenii… si, totusi, observati ceva ce lipseste in ultimul meu tablou, ceva batator la ochi, ceva ce n-ar trebui sa lipseasca pentru ca n-ar fi ceva urat sau rau? Sa va zic?! Eu… care ar trebui sa am echilibrul si intelepciunea necesare pentru a face tabloul sa prinda viata. Lipseste partea in care eu le invat si cea in care aleg cand, langa cine etc. le invat. Noi, oamenii, ce usor uitam de drum cand ne gandim la destinatiile sufletului nostru. Nu realizam ca avem castele magice de jur imprejur… Tot ce trebuie sa gasim este cheia; iar cheile se gasesc numai pe drum.

Acum, cand voi merge la culcare, ma voi ruga si pentru ea, pentru ca surioara mea mica sa gaseasca cheia, iar cel pe care-l doreste sa fie castelul in care sa fie fericita.

Luv u, sis!

And miss you!…