M-am gandit sa renunt la acest blog. Dar acum chiar simt ca trebuie sa scriu. Poate pentru ca sa-mi fac ordine in ganduri sau poate doar ca sa imi fac o ocupatie. Asa ca in loc sa-l sterg i-am restrictionat accesul o perioada.
Am spus cuiva de blogul asta si… e ciudat sa-ti scrii gandurile cele mai… sincere cand sti ca exista posibilitatea sa fie citite de oamenii pe care ii cunosti. Tinand cont ca acea persoana a promis ca nu va mai citi, chiar imi place sa cred ca asa va fi, dar… parca undeva in capul meu, stiind ca exista macar posibilitatea sa citeasca, apare auto-cenzura. Asa ca, timp de vreo luna-doua, voi tine privat acest blog.
De ce ne asteptam ca lucrurile sa fie altfel, daca nu facem nimic diferit? Cred ca doar sa reactionam diferit nu e de ajuns. Pentru a schimba lucrurile, ca sa avem viata pe care ne-o dorim, trebuie sa facem ceva mai mult decat a reactiona: trebuie sa actionam.
Dar, atentie, foarte putine dintre lucrurile pe care ni le dorin se dovedesc a ne aduce satisfactia pe care o asteptam. De cele mai multe ori ajungem sa ne dam seama ca ceea ce ne-am dorit nu ne aduce nici pe departe satisfactia pe care credeam ca o vom obtine. Asa ca n-ar fi mult mai intelept daca ne-am bucura mai mult de ceea ce avem?
Ceva jenant mi s-a intamplat astazi iar. Ceva foarte jenant daca nu as fi EU, obisnuita cu astfel de intamplari, si daca nu as avea ceva ani buni de experienta ca mamica, calitate ce atrage cumva, si ea, astfel de experiente (cel putin la noi in familie).
M-am dus cu fetita mea la un loc de joaca in galeria Carrefour si, inainte de a da drumul tornadei sa bantuie libera, m-am gandit ca ar istet sa o duc la toaleta pentru a nu ma cara apoi cu ea acolo la 10 minute dupa ce m-am instalat comod la masa. Cum m-am mai ingrasat in ultima vreme si cum ma carasem si prin piata inainte de a ajunge aici, odata ajunsa in intimitatea toaletei m-am simtit libera sa-mi aranjez… sutienul, ca sa zic asa. Toate bune si frumoase. Am terminat treburile private, mi-am lasat copilul sa ii mai terorizeze si pe altii cateva ore (8 Ron/h chiar merita!) si ma asez la masa la cafeneaua “fitzoasa” de langa locul de joaca, unica din zona cu locuri pentru fumatori. Odata instalata comod incep sa ma scotocesc dupa pachetul de tigari cand, ce sa vezi? Ploverul meu era larg deschis avand incheiati doar nasturele de jos si cel de sus. LARG DESCHIS. In jur… duminica dimineata, ora de varf, 50 de persoane, daca nu le calculam pe cele pe langa care am trecut in drumul de intoarcere de la toaleta. Acum sper ca nimeni sa nu fi remarcat o mamica cu un brat de haine in mana si cu un rucsac imens, tragand de mana un copil nerabdator. Cand am ajuns la cafenea le-am mai si mutat decorul, cu tupeu, ca sa-mi vad odrasla in timp ce imi servesc berea mea rece (fara alcool! :) ). Dar mie imi place sa cred, macar pana m-oi vedea plecata de aici, ca nu a observat nimeni…
Azi este congresul PSD. Azi sunt alegerile PSD. In casa mea rasuna de dimineata numai discursuri politice. Toti asculta, comenteaza… Pana si fii-mea!
N-am inteles niciodata pasiunea asta pentru politica. Pana la urma, atata timp cat nu te implici, nu o sa poti niciodata schimba nimic. Iar daca te implici, trebuie sa-ti pui de la inceput intrebarea daca ceea ce poti face merita compromisurile pe care va trebui sa le faci. Asta doar in cazul fericit cand intri in joc pentru a face politica si nu afaceri.
Uneori, cand simteam ca mai am loc pentru o variabila in viata mea, m-am gandit cum ar fi sa intru si eu intr-un partid. In PSD mai exact pentru ca ma regasesc cel mai aproape de platforma lor politica. Dar ce vad in jur, caracterul genului de oameni care fac politica, m-a descurajat mereu. Da, este o idee preconceputa, pentru ca sunt sigura ca sunt si cativa oameni super-ok in acest mediu. Din pacate, viata politica este departe de a fi macar pe aproape la jumatatea distantei dintre idealism si practicalitate.
Oamenii insa au nevoie sa viseze, au nevoie de eroi, au nevoie de oameni care sa-i impresioneze; macar prin discursuri. De asta cred ca sunt si atat de populare sporturile de performenta, filmele etc. Ne place sa visam. Avem nevoie de eroi. Dar ce am putea face daca am consuma macar un sfert din energia risipita in a-i sustine, urmari pe altii pentru a ne face noi insine viata pe care ne-o dorim, pe care vrem sa o traim? In loc sa stam pe canapea, in fata televizorului, admirandu-i sau condamnandu-i pe altii am putea sa furam cateva clipe frumoase vietii.
Fetita mea mi-a dat aseara o alta lectie de viata. Cand mi-a spus prima data “Mami, ce facem se transforma in viata noastra, nu?” nu am inteles cat de profunda si simpla in acelasi timp era ideea ei. Nu cauta o confirmare, vroia sa imi atraga atentia, in timp ce eu eram prea ocupata invatand pentru la serviciu, ca timpul trece clipa de clipa si felul in care alegem sa il petrecem este felul in care ne traim viata, felul in care ALEGEM, secunda cu secunda, sa ne construim viata. Viata este construita din toate momentele ei, nu doar din cele mai importante, mai memorabile etc.
Ce ati putea face daca in loc sa cautati eroi in jur ati deveni voi insiva propriile modele?
Buni era lumea mea. Este lumea mea. Cred ca, intr-un fel, a inlocuit-o Ghishu(fetita mea – nu, nu asa o cheama, asa ii zicem noi cateodata)… Intr-un fel… pentru ca un copil este cu ceva cu totul diferit fata de… de tot ce este ea pentru mine.
Este acul pe care se sprijina universul meu. Ghisha cred ca este axa in jurul careia se roteste.
Bunica mea era… magica. Avea o magie cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc la altcineva. Iubea viata, iubea rasul, veselia. Era corecta si avea simtul umorului. Muncea cu placere sau fara sa se planga prea mult. Era disciplinata si punea suflet in tot ceea ce facea. Este persoana la care am gasit cel mai frumos suflet de om. Sufletul ei era nu doar frumos, ci si bogat. La fel si mintea. Nu am avut o bunica incuiata sau de moda veche. Principiile in care credea erau gandite. Nu erau “luate de-a gata”. Putea mereu sa iti explice de ce crede un lucru sau altul. Avea o cultura generala fenomenala si o agerime a mintii pe care o invidiez si acum. Iar eu nu am cunoscut-o tanara. Avea 60 ani cand m-am nascut.
Mi-e dor de bunicutza mea… Mi-e atat de dor… Cuvintele sunt asa sarace… Nu-mi vine sa cred ca au trecut aproape 6 ani de cat a murit. Daca ar mai fi fost aici sunt sigura ca viata mea ar fost altfel. Ca eu as fi fost altfel.
Este ingerul meu. De multe ori, cand am vreo problema, o rog sa ma ajute, de acolo, din Cer, si chiar imi place sa cred ca m-a ascultat sau ca m-a ajutat.
Am crescut cand am piedut-o pe ea. Atunci cred ca am incetat sa fiu copil (fetita mea avea 4 luni). Este singura persoana care a crezut in mine neconditionat si care m-a iubit neconditionat. Dupa ce a murit, pana sa mai creasca Ghishu, am simtit mereu durerea crancena ca nu exista nimeni, nimeni pe tot Pamantul, care sa se bucure alaturi de mine, pentru lucrurile frumoase pe care le traiam sau sa se intristeze pentru cele rele. Dar un copil este un copil. Este… altceva. De multe ori ma gandesc ca poate mi-am crescut copilul prea mult in lumea mea, poate ca este prea matura. Si totusi, este un copil. Sunt lucruri pe care nu le poate intelege.
Cu cine sa plang? Cu cine sa rad? As vrea sa stiu ce parere are despre Ghisha, despre cum am crescut-o si cum este ea… Cu cine sa plang ca am un copil cu omul nepotrivit si ca micutza sufera din cauza asta? Cu cine sa rad la un banc nou? Cui sa-i citesc o poezie frumoasa? Cui sa-i spun o reteta nou aflata? Cui sa-i povestesc ca mi-e frica? Si cine sa inteleaga asta dintr-o privire? Cine sa-mi zica ca e mandru de mine? Cine sa-mi stearga o lacrima si sa stie, sa simta exact de ce curge? Cu cine sa impart? Cui sa cer sfaturi cu incredere si respect? Pe cine sa intreb? Cu cine sa dezbat o idee? Cu cine?…
Copii sunt copii… Ei ne au pe noi, nu noi pe ei, daca intelegeti.
Am avut-o pe ea si am pierdut-o. Am pierdut-o pentru ca am mintit. O minciuna stupida. O minciuna spusa pe “negandite” macar.
A murit din cauza ficatului. De fapt, a murit din cauza hemoragiei interne, dar cum facuse icter nu a putut fi operata. Cu cateva luni inainte, cand am vizitat-o odata, m-a chemat la geam, in sufragerie, unde era mai multa lumina, si m-a intrebat daca mi se pare ca este galbena pe la ochi. Era. I-am spus ca nu este. M-am gandit sa n-o ingrijorez. O minciuna “politicoasa”, nu? Irelevant. O minciuna prin care i-am luat viata. Daca as fi spus adevarul ar fi mers la doctor, si-ar fi facut analizele si ar fi luat tratament. Si ar mai fi trait. Asa… a murit. Si vroia atat de mult sa mai traiasca!…
Am acceptat ca a plecat dintre noi, ca a murit si ca acum este in Cer. Incerc sa nu las tristetea de a nu o avea sa umbreasca fericirea de a fi avut-o. O dragoste adevarata este intotdeauna generoasa, iar o dragoste generoasa isi face din timp testamentul. Niciodata ea nu ne-a ascuns faptul ca nu va fi mereu langa noi. Uneori incerca sa ne mai si reaminteasca asta. Dar cine o asculta?!… Port in mine regretul,pe care il voi purta mereu, iar lista e lunga, ca nu am ascultat-o mai mult sau cu mai mare atentie. Avea atatea lucruri de spus, lucruri pe care as fi vrut sa le aud sau sa le stiu!… Dar acum este prea tarziu. Ea este in Cer si tot ce mai am este ceea ce am stiu sa iau, sa ascult, sa inteleg, sa retin.
Mi-a spus odata, intr-o scrisoare, sa nu ma tem niciodata decat de lucrurile definitive, care nu mai pot fi schimbate. Pierderea ei a fost un astfel de lucru.
De multe ori, de foarte multe ori, cand nu stiu ce sa fac sau daca este bine sau nu ceea ce fac, ma gandesc ce m-ar fi sfatuit bunica sa fac, ce ar fi crezut ea despre ceea ce fac. Din pacate, nu este nici pe departe acelasi lucru cu a avea efectiv parerea ei.
Asa ca stau aici, la birou, si scriu cu lacrimi in ochi cat imi este de dor de ea. De parca asta ar rezolva ceva…
Nu, nu o sa scriu despre iubire… Mi-e dor de vara. Mi-e dor sa-mi iau fetita de mana si sa ma plimb o dupa-amiaza intreaga, sa stau pe banca in parc, sa alerg, sa ma joc… Mi-e dor de soare, de linistea serilor de vara si de optimismul diminetilor insorite…
Anul acesta mi-am propus sa am si mai multe aventuri cu fetita mea. Sa facem mai multe, sa radem mai mult, sa visam mai mult, sa invatam mai mult, sa inventam mai multe jocuri, sa impartim mai multe secrete, sa… sa impartim mai multe.
Finally!... Blog-ul pe care il voi folosi! (Bineinteles, atunci cand le-am facut, toate au fost "blogul pe care il voi folosi".) Apropo... blogurile... expira? Sunt... "biodegradabile" pe web? Adica daca nu le folosesti... In fine... Ar trebui intai sa nu mai arunc gunoiul din masina in fata blocului (shame on me, I know... :( ) si abia apoi sa imi fac griji pentru zecile de conturi si contuletze abantonate undeva pe web. Acum insa, sa vedem... ar trebui sa ma prezint cumva,nu? In caz ca cineva chiar nimereste pe-aici, by pure chance of-course, macar sa stie omu' din cauza cui isi pierde timpul. Mda... DIFICIL... ME... who am I? ME... ME by Me... Asta era ideea, nu? ME... or Me... and me... Hmm... S-ar crede ca as avea ceva mai multe de zis,nu, ca ar trebui sa fie un subiect usor?... Cat de greu poate fi sa faci un inventar al tau si sa-l postezi pe net? Easy, no? Lets see!... Cine sunt eu?... Sunt un copil mare sau un adult care inca nu stie cand a crescut si nu intelege nici care este limita dintre copilarie si maturitate sau standardele dupa care trebui sa "evoluam" pentru a ne numi adulti. Si cum ma apropii de 30 de ani ar cam fi cazul sa ma prind rapid cum functioneaza lucrurile astea, caci e jenant, zic eu, sa mai fi chiar copil la varsta asta. Dar asta ramane intre noi, ok? (Right now it's the moment when I'm starting to hope that nobody I know will ever read my posts. Know the feeling? ;) ) Sa continuam... (desi textul continua, tocmai am bagat 2 tigari meditand la "cine sunt eu?", iar rezultatul a fost dezamagitor de incurcat) Sunt... ME. Am trait 28 ani frumosi din care m-am ales cu o fetita dulce-isteata-nebunatica de 6 ani, cativa prieteni pe care ii iubesc (de obicei, 98,2 % din timp, ceea ce e bine, zic eu), o familie gen Bundy-Adams (that I love also), un job nou (another one!), cateva regrete importante, cateva idei fixe si fobii si, mai ales, cu muuulte amintiri frumoase, lectii de viata si sperante. Cam asa imi petrec eu timpul. Imi plac chestiile mici si colorate, multi-purpose daca se poate, animalutzele si copiii (cine zice ca seamna nu a crescut niciodata vreunul), imi plac ciudateniile si vreau lucruri normale, imi place soarele si apa si muntii etc, urasc aglomeratiile si ipocrizia, ma sperie dragostea, invat sa am rabdare pe zi ce trece (lectie de care as vrea sa ma pot lipsi) si sa fiu punctuala (big-big problem with me!); as vrea sa traiesc mai mult, sa simt mai mult, sa visez mai putin, sa iubesc mai frumos si, mai ales, sa am mai mult curaj; as vrea sa fiu mai responsabila si mai putin lenesa; dar una peste alta chiar imi place de mine si, pe zi ce trece, incep sa fiu din ce in ce mai ok cu mine insami. A trecut ceva timp de cand nu ma mai stresez incercand sa fiu altfel doar pentru a placea altcuiva. So, I guess, I'm just like the rest of you!...
Postări
