Wonders!

Hmm… :s …

Poate m-am si inselat in privinta lui mr. … (tinand cont de ceea ce face, nu de ceea ce-i iese pe gura ;) ).

Si, da, imi aduc aminte de avertismentul “o sa fii surprinsa sa vezi de cate lucruri ii pasa”… hmm… Dar e… cu totul altfel decat m-as fi asteptat!… E… dulce si stie sa fie bun… intr-un fel foarte simplu. Si e corect!!! – cred ca asta ma surprinde cel mai mult!…

 

Imi place de el din ce in ce mai mult!… Poate, din anumite puncte de vedere, m-am inselat in privinta lui…

Love me without fear
Trust me without questioning
Need me without demanding
Want me without restrictions
Accept me without change
Desire me without inhibitions
For love needs to be free…

Doua plus doua… saptamani

Uau! Nu doar fetele stau si numara zilele si saptamanile. Cat de idioata pot fi uneori!…

Vai!… Deci… nu-mi vine sa cred ca a stat omul patru saptamani si s-a intrebat daca nu cumva este deja tatic… Nu stiu cate femei idioate ca mine pot exista pe planeta asta! Si mai si stia ca, daca m-ar intreba, nu poate avea incredere in raspunsul meu. Uau! Tare!

Iar asta in timp ce mie nici nu mi-a trecut prin cap ca s-ar putea gandi la asa ceva!!!

Cat de mizera pot fi!…

In caz ca va intrebati de ce sunt barbatii asa cum sunt, cand nu va place cum sunt, well… au avut de-a face cu d-astea ca mine!

Sunt cea mai mare idioata de pe planeta!!!

Dragoste (Made in 2012)

Cred ca dragostea a devenit moneda de schimb… Pe bune: in lumea de azi, in care Austen e doar literatura clasica, dragostea e moneda de schimb.

Iubirea? Da oamenilor siguranta. Le maguleste orgoliul. E folosita ca obiect pentru barter sau santaj. E garantie ce poate fi folosita in caz de… “defectiuni” :). Dragostea e “solicitabila”, poti sa o ceri. Etc..

De ce vor oamenii atat de mult sa fie iubiti SI SA O AUDA? Sa fie iubiti ar trebui sa fie de ajuns. Cand nu este… inseamna ca isi doresc sa fie iubiti doar pentru a putea folosi lucrul asta.

Si de cand avem incredere in ceea ce auzim? Cand, macar, avem incredere in ceea ce auzim? Atunci de ce vrem sa auzim asta?

Cum vine ideea de a cunoaste o fata si a spera sa ajunga sa te iubeasca, cand aproape ca nu o cunosti, cand nici macar n-ai de unde sa sti daca o placi? Cum e posibil sa ceri, sa… “soliciti” dragoste? Ce fel de “dragoste” poti spera sa obtii astfel? Doar o iluzie…

Dragoste – varianta 2012. Dragoste… moderna. Vine ambalata in “a te simti bine”; contine “a-ti conveni”, fabricat din egoism; si are si-o eticheta pe care scrie: “Fabricata in: Societate – EXP.: xx.xxxx”! Nu conteaza cand exact expira, important este ca are data de expirare clar trecuta, de la inceput, pe fiecare bucatica a ei (caci, la ce fel de “dragoste” este ea… are, cu siguranta, si termen de valabilitate, conditii de depozitare etc.). Si are si manual de utilizare, la fel ca si certificat de garantie. Nice… Nu, merci! Cine cauta asa ceva, ar fi bine sa nu-si piarda timpul cu mine. Genul asta de dragoste e buna doar pentru a te minti singur, ceva in genul copiilor false, a imitatiilor, de care va scriam ieri. Iar mie nu-mi trebuie asa ceva! Prefer un dusman sincer unui astfel de iubit.

Cu parere de rau pentru oricine va fi in jurul meu… nici un barbat nu va mai auzi asta de la mine. Indiferent ce voi simti, nu voi mai spune “Te iubesc!…”. Singura declaratie de dragoste pe care o va mai vedea cineva la mine va veni prin felul in care ma voi purta.

Spun, uneori, si de zece de ori pe zi “Te iubesc!” – asta fara s-o iau in calcul pe fii-mea! Am obiceiul de a spune “Te iubesc!” in loc de… “Multumesc foarte-foarte mult!”. Funny, nu? Dar ganditi-va putin!…Rar “declaratiile” de dragoste sunt ceva mai mult decat o forma de curtoazie intr-un cuplu, un reflex, o nevoie egoista etc.. Nici macar nu se mai asteapta cineva la asta. Dragostea a ajuns ceva de care fie ai nevoie, fie n-ai nevoie. Ea nu mai exista, pur si simplu, iar noi nu mai stim sa-i acceptam existenta doar ca un fapt, fara sa o legam de altceva. Asa ca nu cred ca are cine & de ce sa se simta ofensat de folosirea cotidiana a expresiei.

In plus, daca trebuie sa spun unui barbat ca il iubesc… atunci inseamna ca ceva nu merge, ca, dintr-un motiv sau altul, nu reusesc sa il fac sa se simta iubit sau ca nu este genul de om pe care ar trebui sa-l iubesc. Ce rost ar avea atunci aceste cuvinte? “Te iubesc!” nu-i un mecanic ce repara problemele!

Si nici n-am nevoie sa aud asta! Am auzit-o de atatea ori, in atatea feluri triste, manipulative, acuzatoare, comerciale, pline de singuratate si vinovate, incat nu-mi mai trebuie sa o aud. Singura dragoste de care am nevoie este aceea pe care o vad, pe care o simt. Nu-mi mai trebuiesc cuvinte. Nu mai am puterea sa le cred; nu daca pentru a fi stiute au nevoie sa fie rostite. Atunci sunt doar vorbe.

Dragostea ar trebui sa fie numai zambet curat.

Dragostea… nu este o promisiune. Ea este un sentiment care e frumos doar liber, simplu si curat. Doar asa e real, numai astfel are valoare. Dragostea inseamna generozitate neconditionata, nu contract semnat cu doua vorbe, de pe urma caruia poti sa te astepti la anumite servicii si care-ti asigura un anume loc in viata cuiva, garantat de sentimente. Credeti ca este acelasi lucru? Inseamna ca n-ati iubit nici macar o data…

Cand iubesti cu adevarat, nu ai nevoie sa fii iubit pentru a o face. Atunci nu doresti decat binele persoanei respective. E tot ceea ce-ti poti dori, cand iubesti. Cand iubesti cu adevarat, o faci pentru toata viata. Cand iubesti cu adevarat, iubesti omul, nu relatia. Cand iubesti, stii sa fii umbra si lumina in acelasi timp. Stii sa fii acolo si stii sa pleci. Stii sa taci. Stii sa fi sincer. Stii sa crezi. Stii sa vezi. Stii sa intelegi. Stii sa nu ai regrete. Dragostea nu are limite sau reguli fixe. Chiar si atunci cand iubesti, poti gresi.

Iar sa spui “Te iubesc!”, inclusiv atunci cand intradevar o simti, este… o mare greseala. Cel putin. Din toate punctele de vedere. Daca iubirea devine, efectiv, un fapt cunoscut, o stare de fapt, ea isi pierde din valoare. Why? Pentru ca ea ar trebui sa fie mai presus de toate astea. Mai presus de timp, mai presus de spatiu, mai presus de fapte, mai presus de vorbe.

Dragostea inseamna sa simti fericirea ta prin ochii celui iubit. Ea nu poate fi vazuta, atinsa sau auzita – poate fi doar simtita.

Timpul… timpul insa, le rezolva pe toate… Timpul le va arata pe toate exact asa cum sunt. Numai el poate sa o faca. Eu am incredere in puterea lui.

Tot ceea ce nu inteleg astazi, daca ma va mai interesa, voi intelege intr-o zi…

Ganduri

Uneori, oamenii ne pot surprinde prin cele mai simple gesturi. Sunt oameni de la care ne asteptam la foarte putin, despre care avem o parere foarte proasta. Astfel de oameni impresioneaza cand fac cele mai simple gesturi frumoase. Insa sunt si oameni de la care avem mari asteptari, iar acestia pot dezamagi prin lucruri aparent marunte.

De cele mai multe ori preferam oamenii de la care ne asteptam, in general, numai la lucruri bune; dar uitam sa acordam atentie gesturilor frumoase, simple, facute de oameni de la care nu le asteptam.

Privim diferit fiecare om pe care-l intalnim. Si ii judecam diferit. Din obisnuinta insa (si, poate, din comoditate), ii judecam prin prisma felului nostru de a fi, nu prin al lor.

Pentru tot ceea ce avem in viata, platim un pret. Insa doar lucrurile ieftine costa bani.

De cele mai multe ori, viata este scoala unde studiem cele mai importante lucruri. Uneori deschidem singuri usa salii de clasa si ne asezam frumos in banca; alteori suntem impinsi cu forta inauntru. Astfel, intram la cursuri de tot felul, dar uitam ca, in acelasi timp, se predau un numar infinit de alte lectii.

Vrem anumite lucruri in viata, dar de cate ori ne gandim daca, incercand prea mult sa le obtinem, nu ne multumim doar cu copii fara mare valoare ale lor?!… Cateodata o facem constienti, insa, adesea, le obtinem fara sa vrem, doar ca rezultat a modului gresit de a le cauta, iar din dorinta de a le avea, nu realizam, initial sau niciodata, ca ceea ce am gasit este un fals, nu originalul.

E trist, caci sunt multe lucruri importante si frumoase, ce exista in viata, cu care, fiecare dintre noi cu altele, nu suntem obisnuiti in a le vedea, simti si intelege.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Cea mai simpla cale de a afla lucrurile pe care vrei sa le sti este sa intrebi pe cineva care le stie. Nu intotdeauna este simplu sa facem asta; cateodata nici macar nu are rost sa o consideram o varianta. Caci ca sa punem intrebari, trebuie sa putem astepta un raspuns, iar ca sa ne dorim un raspuns, trebuie, cel putin, sa il putem crede si, astfel, accepta macar sub forma de parere, fie chiar si constienti ca ea este supusa timpului. Sunt oameni care nu dau multe raspunsuri, carora nu le plac intrebarile, care se tem de ele, din diverse motive, sau care doar nu isi irosesc timpul in a le raspunde; dar sunt si oameni care nu stiu sa isi faca raspunsurile intelese celui ce le-a pus.

Culorile gusturilor

Pacea are gust dulce, simplu, liber…

Simplitatea nu are gust – in ea sunt toate gusturile lumii, dar ea nu lasa nici unul sa treaca. Libertatea poate avea orice gust.

 

Rabdarea are gustul curajului, al timpului, al pacii…

Curajul – gustul iubirii. Timpul – gustul puterii.

 

Fresh air

Am iesit afara. Usa s-a inchis, in urma mea, cu zgomot. E o usa grea, dar care se misca usor. E aproape imposibil s-o inchizi incet.

Imi place aerul rece de afara. E curat si simplu.

Cainele miroase in continuare locul unde acum doua minte i-am aruncat o bucata de paine. Ii era foame. Cred ca inca ii mai este… De ce se intoarce la fiecare zece pasi la bucatica de ciment pe care i-am aruncat painea? Cred ca acolo se asteapta sa mai gaseasca mancare; doar a mai gasit o data acolo…

A primit-o cu capul in jos, privindu-ma, cumva, pe sub sprancenele pe care nu le are macar. Nu-mi place cand aminalele se apropie de mine cu capul in jos. Ar trebui sa priveasca mandre. Demne. Nu vreau sa ma “accepte” pentru ca le e frica de mine.

Nu cred ca ast caine isi pune vreodata problema daca place sau nu pe cineva. Nu pare genul. Pentru el, oamenii sunt oameni. Unii dintre ei, ii dau mancare cateodata. Punct.

L-o fi mangaiat cineva vreodata? Daca a facut-o era, cu siguranta, demult, cand era pui. Oare mai tine minte?

Nu e prost. Dar pare practic. Si amarat. Si singur, ca un lup. Dar mai rau ca un lup: lupului ii e permis sa-si urmeze firea. El trebuie sa faca… ce vrea!… din ce se asteapta ceilalti de la el sa faca. Cand nu deranjeaza, nu conteaza pentru nimeni ce face. Doar cand deranjeaza conteaza si el pentru cineva – dar atunci e pedepsit.

Stiu ca e iubit. Inseamna foarte mult pentru cineva. Dar el, sigur, nu stie asta. E un vis pentru un om caruia nu-i place sa viseze…

Si-a petrecut tineretea intr-un lant scurt si greu. Acum, ca e batran, i-au dat drumul. Pentru ca n-au cum sa-l prinda… Are capul la fel de gros ca si gatul si scapa din lant.

A crescut in lant, privind curtea libera. Cand era tanar, musca pe oricine se apropia de el. Chiar si pe stapani. Dar ce altceva ar fi stiut sa faca? Singura atentie pe care o primea era mancarea aruncata de la distanta.

Pe vremea aia, latra la orice strain intra in curte. Pe mine nu m-a latrat niciodata. Hmm… Niciodata n-a parut sa se sinchiseasca prea mult de prezenta mea. Cred ca e singurul din curtea asta care n-a facut-o.

Imi place aerul rece.

Amicul meu s-a facut colac langa o banca. Ii e somn. Insa ii e prea foame ca sa poata dormi.

Ce greu respira cainele! La varsta lui si adulmecatul cred ca e obositor.

Inca mai cauta mancare. In iarba!…

Acum are mai mult de 10 ani. Vin, plec… nu pare sa fi contat vreodata pentru el. “Stapanii” lui spun ca ma cunoaste. Oare chiar m-o fi recunoscand?

Mi-aduc aminte, cand era mic, cum mergeam si vorbeam cu el. De la distanta. Imi era frica de el. Nici eu nu stiu de ce. Ma latra in singurul fel in care stia sa latre – nervos. Apoi se intorcea in cusca si ma ignora in continuare.

Si atunci ii furam mancare si i-o dadeam pe ascuns. Cu timpul insa… am uitat sa-i mai duc si lui ceva bun, furat din bucatarie. Ramasese, cumva, doar cainele despre care ma asiguram ca e legat inainte sa intru in curte.

Mai “am” un astfel de caine (in sufletul meu ). E un ciobanesc ce n-are macar o scandura pe/sub care sa stea. Nici iarna, nici vara. Ziua sta intr-un tarc de 1m²; noaptea… trebuie sa pazeasca, asa ca i se da drumul in curte. De cate ori merg la tara, de unde e mama, ii fur si lui ceva bun si ii duc. Hmm… Nici el nu ma latra - cel putin… nu ultima data cand l-am vazut! Iar pe asta nu uita sa-l hraneasca!…

Dar ma indoiesc ca un caine ar putea avea o astfel de memorie, dincolo de poeticul versurilor… Ii sunt doar indiferenta. Daca stapanii nu par deranjati de mine, el de ce s-ar obosi sa ma latre?

I-am mai dat o bucata de paine. Acum… miroase iarba unde i-am dat-o…

Imi era frica sa merg noaptea singura la baie, sa nu cumva sa fi scapat. Acum merg linistita tocmai pentru ca e el liber prin curte… Stiu ca el ar fi primul care ar sari sa ma apere daca vreun nebun ar iesi din magazia neagra si mare, fara usa.

Poate ar fi singurul. Ceilalti poate nici n-ar auzi. Sau ar zice ca se aude de la vecini.

Cand fiica mea a ramas blocata in baie o jumatate de ora, el a fost singurul care facea galacie. Noi, toti, ne gandeam ca se joaca… “cu ceilalti”. Saraca ajunsese sa se imprieteneasca si sa vorbeasca cu o musca…

Am suflat fumul spre el. A luat-o la fuga. Nici macar nu m-a privit. Ii e frica de mine. Nu i-am facut niciodata nimic. Nu eu. Cel mult l-am mai certat, un “Nu!” ferm, cand era cu botul in strachinile de pe masa.

De fapt, “el” e o “ea”. E catea. Dar mai conteaza? Nici ei nu cred ca-i conteaza prea mult. Iar oamenilor… E doar un caine!…Batran, extrem de puricos si foarte neprietenos…

E liniste acum. S-a facut tarziu. E timpul sa-mi culc printesa.

Vorbesc cu el. Se uita la mine si urechile-i se misca la fiecare silaba soptita a mea. El nu se poate pricepe sensul, intelesul si scopul a ceea ce zic, asa ca asculta atent fiecare silaba in parte.

Cand intru in casa il vad pe geam cum se urca precaut spre treapta pe care am stat. Stie fiecare pas pe care il face. Adulmeca locul. Imi linge tigarile . Hmm… caine pe care nici nu stiu cum il cheama…

“Nori”, cu accentul pe ultima silaba, zice fii-mea. Ea stie.

…revin dupa ghidusheala de seara…

Mda… doua ore mai tarziu, gasesc cainele pe covorasul pe care am stat. Fuge cand ies. El nu se apropie de oameni.

Nu-i place sa stea in fata mea. Se opreste si ma priveste din lateral.

Mai primeste o bucata de paine. Rabdarea merita intotdeauna rasplatita. Iar eu voi explica, maine, ca mi-am servit cina in paine . Noroc ca toti cei ce ma cunosc pot crede asta!

E racoare afara. Pana si greierii par sa se fi dus la culcare. Au mai ramas doar vreo doi trubaduri.

Prietenul meu isi roade coada. Arata ca un covrig beat.

Imi place linistea acum. Se… “asorteaza” cu mine.

 

Eu… nu mai stiu nimic: nu stiu ce vreau sa fac, nu stiu de ce vreau ceea ce vreau, nu stiu de ce fac ceea ce fac. Tacere. Afara si in interior.

Si… m-am saturat! Pur si simplu. Simt de parca m-am saturat sa incerc sa-mi gasesc raspunsuri la toate. Nush…

Oare nu pot sa traiesc, pur si simplu, fara a mai sti ce, de ce, cand, cum etc. etc.? Ce sunt toate lucrurile alea in care credem, care credem ca sunt corecte, bune bla-bla? Le zicem principii. Dar ce sunt? Sunt lucruri care ne plac, pe care vrem sa le vedem la noi si la cei din jurul nostru. Sunt reguli. Sunt jurii si judecatori. Sunt vise. Sunt sperante. Sunt temeri. Sunt reflexe. Sunt lectii memorate. Sunt idei. Sunt oglinzi, adesea distorsionate. Sunt oglinzi false, transparente.

Unele lucruri sunt simple. Altele… nici eu nu stiu cum sunt, caci nici nu reusesc sa-mi dau seama, nici nu am chef s-o fac. Dar stiu ca ar trebui! But… really, de ce ar trebui? Cine spune asta? Si daca eu azi zic ca nu mai trebuie, ca nu mai vreau?

Stiti cum e cand va cicaleste cineva sa faceti ceea ce trebuie, ceea ce e bine? Well… imaginati-va ca aia e constiinta, probabil, sau, nush, instinctul sau doar puterea obisnuintei, oricum… MEREU PREZENTA, propria garda de corp, care macar nu e o companie distractiva!…

Asa ca… de ce? Cine zice ca nu pot s-o concediez? E ridicol sa-ti fii cel mai mare gardian, doar pentru a avea curajul sa existi.

Oricum as face, ma sabotez singura, cred… asa ca… ce mai conteaza in ce fel o fac?

Intr-un fel, ma sperie si faptul ca ma intreb ce nevoie am de toate aceste principii, dar… o fac. Poate doar e momentul s-o fac. Nu e ceva ce vreau. Asta e o parte si mai infricosatoare: faptul ca, pur si simplu, ma indoiesc de ele!

Poate ar fi mai intelept sa zic “No way!” si sa merg mai departe. Bagam copia de back-up si pornim de unde am ramas. Ma pricep la a ma minti singura… maybe la asta ar trebui sa “lucrez”.

Dar nu vreau asta! Imi place sa stiu cine si de ce sunt… chiar daca asta inseamna sa nu ma mai intereseze cine si de ce sunt.

Nu m-am trezit intr-o dimineata si mi-am zis “Gata! Trecem la evaluat principii! Audit pe calitate – verificam procedurile, atat ca forma, cat si ca si continut! Maine puricam si fiecare hartiuta in parte!”. Aici sunt, aici am ajuns. Eu, singura, singurica.

Insa de cate ori incerc sa ma gandesc la ceva, orice, orice tine de a face “the good thing”, a alege care e asta… fug! Eu, de mine, in mine! Pur si simplu, nu vreau sa ma gandesc!

Dupa cum vedeti, nici acum nu o fac!…

N-am chef! Am dreptul sa n-am chef? Cine zice ca nu pot sa merg prin viata doar… drept inainte, pe directia nasului?

Uite ca nu mai am chef sa stiu ce e bine, de ce, ce vreau, de ce vreau, ce trebuie sa fac, cum trebuie sa fac! E dreptul meu sa n-am chef!

Oricum, toate sunt degeaba. Tot o voi da in bara, tot voi gresi, tot toate sunt false, tot la fel raman toate! Ce rost are sa ma mai mint singura?

Fac ce vreau sa fac, cand vreau sa fac, fara sa mai conteze nici macar daca chiar vreau sau de ce etc. si gata! Punct!

Vase murdare – le spal. Sunt o nemernica - si ce daca? Oricum nu conteaza. Nimic nu conteaza, doar pentru noi. Daca vrem noi. Daca n-am vrea… n-ar conta.

Ce conteaza ca fac… orice? Ce conteaza ca eu cred… orice? Ce conteaza ca vreau… orice? Ce conteaza de ce… orice? Ce conteaza ce cred altii ca… orice? Ce conteaza cine crede ca… orice? Ce conteaza ca mi-am promis… orice? Prostii! Toate sunt tampenii.

Pardon, au fost tampenii. Acum… chiar nu mai conteaza!

Pitica mea conteaza. Pentru ea contez. Familia conteaza. Bunica mea conteaza. Pentru ea am contat. Si, oriunde ar fi acum, stiu ca si acum contez. Si, da, stiu ca ea nu m-a crescut sa fiu asa! Dar… oricum nu pot fi cine m-a crescut ea sa vreau sa fiu, asa ca de ce sa mai conteze ca nu pot fi?…

V-am zis ca blogul asta e jurnal si care e rolul lui, nu?

Imi dau seama, acum, ca, de fapt, pot. Pot, pentru ca bunica mea nu mi-a cerut niciodata sa fiu intr-un fel anume, nu dincolo de a fi, eu insami, mandra de mine si impacata sufleteste. Ea avea incredere in mine, desi stia ca fac greseli… Bine, casa ei, regulile ei, dar… nu despre asta vorbesc.

“nu pot fi cine m-a crescut ea sa vreau sa fiu”… hmm… Cum ar veni fraza asta… corectata? “nu pot fi… eu insami, mandra de mine si impacata sufleteste” … funny, nu?…

Still… I don’t care!!! Trebuie si sa-mi pese cum sunt si nu sunt? Unde scrie asta?

Yep, stiu si eu unde scrie! Da, mai e ceva de care-mi pasa. Si Caruia Ii Pasa de mine. Si I-a Pasat mereu…

Dar VREAU sa nu-mi mai pese. Cred ca eu vreau asta; cel putin acum! Sau, cel putin, asta simt ca vreau… pentru ca nu imi mai pasa! Deloc!!! Si daca imi pasa, tot degeaba imi pasa, asa ca nu mai vad rostul…

Why care?! Nobody else does! So, why care??? Nu mai vreau sa-mi pese si gata!

E viata mea, fac ce vreau, iar daca eu vreau sa nu imi mai pese de toate astea, cine zice ca n-am voie?!?