Da, nu am somn la ora asta! Si n-am nici tigari, iar tati doarme, so…
Fug dintr-o problema in alta si, cand vad ca nu este mai bine nici acolo, cand ma apropii de intuneric si de fund, imi mut atentia, dragostea si pasiunea catre altceva. Asa, cand voi ajunge jos, nu va durea. Cica. Oricum, e mai bine sa ai altceva de facut in timp ce iti vine sa urli din tot sufletul. Singura constanta este Ghishu.
Speram sa mai tina ceva noul meu hobby, but…
Observ ca incep sa ma lase nervii. Usor, usor.
Dupa trei dupa-amieze, in doua saptamani, petrecute in cei zece metri patrati ai salii UPU a orasului meu, m-am trezit cu lacrimi in ochi la venirea unei ambulante. M-am uitat in jur si m-am speriat: medici putini, bolnavi multi – toti cu problemele lor. Oameni care nu au voie sa fie bolnavi…
Ca sa imi duc oamenii la spital a trebuit sa imi folosesc toata viclenia/diplomatia de care am fost capabila. Incet, incet, cateva ore, zile sau saptamani mai tarziu decat ar fi fost normal, dar am reusit. Daca asta se poate numi succes!… Ce s-ar fi intamplat daca nu as fi fost acolo insa?!? Ce se intampla cand nu sunt acolo? Aflu la cateva zile ca i-a fost rau lui X sau lui Y; daca aflu!
[Cum poti sa sti ca omul moare daca nu ajunge la medic si tie sa iti pese mai mult sa ai postul ocupat in tura?!? Cum poti sa faci tot ce poti pentru a nu-i permite sa plece, deoarece sti ca ti-l opresc medicii acolo cand il vad??? Cum poti incerca sa sabotezi, prin orice mijloace, plecarea la spital a omului??? Si, mai ales, cum poti sa ai nesimtirea crunta de a fi cu totul incantat de rezolvarea problemei odata ce vezi ca oricum nu mai ai ce face si ca lucrurile s-au rezolvat si altfel decat vroiai/credeai/sperai tu????? – A, si asta-i one of the good guys! Is altii mai rai!]
Cum e posibil sa ai atat de putina consideratie fata de viata unui om? Fata de suferinta lui? INDIFERENTA ESTE CONTAGIOASA.
Credeti-ma, caci vad asta zi de zi.
Pacat ca asta este lucrul pe care l-am invatat aici si pe care l-am simtit cel mai acut! Stiam ca solidaritetea este asa, dar nu m-am gandit vreodata ca indiferenta ar fi la fel.
Am plans o zi pentru fiare stricate in timp ce “seful” lor era preocupat de activitatea mea pentru ca stiam ca ala poate fi sfarsitul tuturor si m-am intrebat obsesiv ce rost mai are munca mea, fara sa gasesc vreun raspuns.
Am mers mai departe doar pentru ca m-am uitat in jur si am vazut cum zeci de oameni muncesc stiind ca toata truda lor nu va ajuta la nimic. Pe nimeni – nici macar firma.
Singurul lucru pe care l-as mai putea face ar fi sa mai invat oamenii cateva lucruri care, poate, le vor prinde bine. Dar ma indoiesc ca lor le mai arde de invatat cand sunt bolnavi lucrand in conditii inumane uneori, tratati ca niste sclavi, iar executorii le bat la usa si stiu ca vor fi someri in scurt timp. Asa ca…
Incepe sa imi dispara entuziasmul, iar eu, daca nu lucrez din suflet, nu sunt in stare sa fac mare lucru.
Acord mai mult timp serviciului decat oricarui alt aspect al vietii mele sau, mai bine zis, decat tuturor celorlate aspecte ale vietii mele la un loc. Cu toate astea ma uit in jur si nu vad vreo schimbare. Nici macar n-am reusit sa imi tin promisiunea de a nu avea pe constiinta vreun om la plecarea din firma.
Am intalnit oameni buni, am invatat multe, dar au trecut doar doua luni cu santierul ca norma si am ajuns sa ma intreb ce rost mai are sa mai incerc sa schimb ceva. Si asta ma deranjeaza cel mai tare: eu nu renunt usor! Nu ma sperii usor, nu imi pierd speranta usor si nu renunt! Dar ma uit la oamenii amarati din jurul meu si ma intreb ce rost mai are sa ii pun la munca si pe ei daca munca lor nu va schimba nimic - nu-i va ajuta cu nimic. Si daca nu pot face mai nimic ca sa ii ajut, nu prea mai vad nici rostul muncii mele.
Asa astept eu sa treca timpul: lucrand si asteptand sa gasesc un scop pentru a lucra. Pentru ca nu vreau sa renunt. Am promis si mi-am promis ca nu voi renunta, asa ca incerc sa ma tin de cuvant, desi stiu ca platesc scump asta si voi plati si dupa ce nu voi mai lucra la firma asta.
Asta va fi un alt loc de munca de la care voi pleca cu sufletul greu, cu intrebari ce nu-si vor gasi raspunsul, cu dezamagiri si mari regrete – lucruri pe care va trebui sa mi le ordonez singura dupa aceea. Vedeti? Deja mi-am invatat lectia! LOL :(
Nu sunt omul compromisurilor. Ma doare sa imi aleg luptele care merita purtate. Sper sa ma tina nervii pana la sfarsitul spectacolului si ma rog lui Dumnezeu sa ma ierte pentru toate. Si sper sa ma pot ierta si eu!
Si in mijlocul acestor ganduri incep sa ma lase nervii. Incep sa fiu trista si sa imi pierd entuziasmul, iar cand o sa ajung sa nu ma mai duc dimineata cu placere la serviciu voi pleca, orice ar fi, pentru ca doar asta mi-a mai ramas acolo neschimbat: dragostea pentru meseria asta. Asta daca nu o sa se termine circul inainte!
Ce rost sa mai clocesc cursuri, pentru “TESA de santier”:), ce ar dura saptamani pentru a fi parcurse, daca noi mai avem, cel mai probabil, doar vreo doua-trei saptamani de lucru?
Sunt foarte dezamagita si de mine. Ma amuza si ma sperie amintirea sperantelor mele de acum cateva luni vis-a-vis de ce voi putea sa fac. Indiferent de situatie am pretentii mai mari de la mine; si pentru ca nu imi place sa imi cobor nivelul asteptarilor, voi munci de acum incolo si mai mult pentru a pleca din firma cu senzatia ca am reusit sa dau ceva ce va ramane. Cui si ce? De asta nu m-am prins inca.
Ce sa zic?! Ca sa schimbi o ata trebuie sa muncesti cat pentru a schimba o roata, daca esti norocos si mai ai ata! :)))
Timpul insa le va rezolva pe toate.
[Si… nu e chiar atat de groaznic: dinr-un alt punct de vedere, nu e totul asa de negru: am un job care imi place, un salariu decent - cand il iau, oamenii au destule calitati pe langa defectele din dotare cat sa ii pot considera oameni buni si lucrez cu destui “oameni buni” ca sa spun ca predomina; iar, uitandu-ma pe niste poze mai vechi, observ ca s-au schimbat destule lucruri in cateva luni. Doar ca… am ajuns cu calatoria… firmei noaste, cu totul, in… munti, ca sa zic asa, intr-un loc in care trebuie sa se decida toti daca incep urcusul greu sau se intorc inapoi. Si asta… ieri! Mie imi place muntele! :) ]
So… Maine am program de “recharge” = visit my oldest friend. Pentru ca ea nu intelege nimic din ce fac eu la serviciu este safe, iar eu oricum am inceput impachetatul!
P.S. Facand ordine azi in mail, am gasit intr-un newsletter un test la care a iesit ca sunt un fel de workaholic. Nu sunt, nu? Hmmm…
Chiar nu am somn si-mi vine sa imi dau palme ca la ora asta nu mai sunt in stare sa ma concentrez la facut hartii. Macar alea m-ar tine ocupata (si as avea si satisfactia ca as face ceva util).
Nu-mi place ceea ce pot avea usor – la job. Dar nu-mi place nici sa iau ceea ce vreau, imi place sa mi se dea… Elegant, de buna voie, pe tava. Daca nu, nu-mi trebuie.
Daca nu mi se da, ma supar si imi iau jucariile si plec acasa. Si, daca se intampla asa, apoi, usually, iau tot ceea ce vreau din cale-mi doar ca sa am ce arunca pentru satisfactia ca pot face asta. Dar… lately incerc sa ma abtin.
Cum zicea cineva odata: sufletul conteaza, activitate gasesti pe toate drumurile, mai ceva ca biscuitii.
Si nu imi place ceea ce au toti. In nici un plan al vietii mele. Mananc eugenii, pufuleti, covrigi… mi-e de ajuns! Vreau vin. Dulce. D-ala de-am baut odata, cu gust de Craciun, si care nu stiu nici macar cum se cheama. Deocamdata sunt sigura ca nici nu imi permit, dar… timpul trece… invat. O sa ma prind eu pana la urma. Until then… viata merge inainte.
Si mai imi plac si altele destul cat sa merite gustate. Problema e doar ca mi-e frica sa nu ma invat si, cand m-oi obisnui, sa ma trezesc ca nu mai am voie. And, belive me, that hurts! Asa ca ma limitez la ce stiu ca nu da dependenta. Iar asa… n-are nici un farmec.
So… I’m really good for working with guys. Nothing gets to me!!! No?!Well… almost nothing, pentru ca inca imi amintesc cum am simtit un gol in stomac, mergand pe hol, trei luni mai tarziu, cand m-am reintors in acea cladire, si cum am inchis repede usa biroului unde eram obisnuita sa-l vad, pe cand nici nu stiam ca exista. De parca aerul de acolo era vinovat de ce simteam… But… that’s one exception! No?!? One… nice-interesting memory… De altfel… nothing gets to me. Suntem cei mai buni prieteni; daca simt ca incerci sa te aproprii mai mult decat imi convine mie, te-ai dus gresit, fara sa te prinzi macar vreodata de ce s-a intamplat. Daca insisti, you become my toy. Simplu. Adica tu, oricum, n-o sa obtii niciodata ceea ce vrei, doar eu da.
Nu ma indragostesc usor. Cred ca o sa ajung o baba uracioasa care nu iubeste pe nimeni. Dar cand cineva ajunge in sufletul meu, acolo ramane, orice ar fi, din fericire sau nu. Dar asta nu merita s-o stie nimeni care ar putea fi interesat, so… alt capitol irelevant!
Next!!!!
Pe bune, vreau next, vreau… ceva - nici eu nu stiu ce. Vreau orice. Vreau sa ma joc cu fii-mea, vreau sa fac curatenie in casa, vreau inapoi la munca mea! Vreau tigari.
Naspa, NU, ca nu merge asa?
Incercai iarasi sa mai modific niste hartii de la work. Nu merge, desi ma gandii ca modificatul e… light, but… nu merge! Imi vreau hobby-ul inapoi! Inclusiv la ora asta, nu de maine dimineata!!!
De ce nu pot sa ma gandesc la altcineva?!?
E 5 dimineata. La cat deschid la tigari? In cursul saptamanii, la 6 sunt mai multe deschise, but azi e duminica, so…
Chiar as face o plimbare in aer rece, but daca ies in starea asta stric vreo prietenie si… mai bine ma duc sa vad ce mai viseaza tati.
Norocul meu e ca sunt, undeva, in interiorul meu, destul de sincera cu mine insami, desi de multe ori incerc sa nu aud acea voce mica ce tipa la mine.
Nu stiu daca am prieteni adevarati. Amici. Baieti, adica. Nu cred ca am avut vreodata. Adica, nu cred ca am prieteni care sa nu se fi gandit sa ma futa, dar carora totusi sa le pese de mine [Uau! Chiar sunt suparata! Sau zicem ca e de la oboseala.]. Ar fi interesant… , desi nu mai cred de mult ca poate exista prietenie adevarata intre un barbat si o femeie.
Anyway, daca ala incearca sa te… , aia nu mai e amicitie. Pentru ca exista un scop, pentru ca nu mai este naturalete etc. .
Norocul meu e ca imi place compania amicilor-baieti si prefer sa ramanem in astfel de relatii. Nu m-a convins vreunul ca stie sa se poarte cu o femeie in asa fel incat sa se merite sa renunt la amicitie. Iar pentru o aventura de trei saptamani inainte de a ne retrage usurel fiecare… nu are rost.
As fi curioasa sa dau word-count! LOL
Shania Twain - No One Needs To Know
Asculta mai multe audio diverse
Postări
