Printzesa mea. Viata mea. Lumina sufletului meu.
Ma uimeste zilnic. Ma amuza non-stop. [Sau… cel putin asa ar trebui, insa cand distractia de lasa cu pagube materiale repetate sau cu vanatai dureroase, nu sunt sigura ca apreciez mereu farmecul glumelor ei la adevarata lor valoare.]
Nu minte. Nu m-a mintit niciodata asa cum mint adultii. Dar ascunde… lucruri relevante pentru perspectiva situatiei sau le prezinta intr-o lumina pozitiva. Ceea ce pentru ea nu este acelasi lucru cu a minti! Am incercat sa o invat sa fie mai… completa si mai exacta in relatarile ei, dar, cum ma fac vinovata de aceleasi pacate, cred ca puterea exemplului negativ va triumfa.
O simt. Cand are ea ceva in capushor si incearca sa ocoleasca ceva sau sa ajunga undeva e foarte haioasa, daca o cunosti.
Story time:
Intra in dormitor. Eu ma uitam la un film la calculator.
- Ai treaba? Vreau sa te intreb ceva, dar sa nu-mi spui ca nu acum.
- Ce e, mamica?
Privirea i se aprinde si ochii i se subtiaza intr-un zambet care… HOPA! nu apare si pe buze.
- Mami, ce e luna plina?
- Pai, cand vezi luna asa (si-i fac un cerc cu unind degetul mare cu aratatorul)!
Se duce la geam.
- E luna plina?
- Nu stiu, uita-te pe geam!
- Cand e luna plina?
- Nu stiu, mami, trebuie sa ma uit pe internet, dar nu ma uit acum!
Iese, dar se intoarce in 2 minute. Merge la geam, da perdeaua la o parte, se uita spre cer si iese iar.
Cinci minute mai tarziu intra si face acelasi lucru. Apoi, rascoleste indiferent ceva pe langa geam, ca si cum ar fi venit cautand ceva, apoi da sa iasa.
- Ghidush, luna nu se schimba in doua minute. Asa cum este seara, cand rasare pe cer, asa va fi toata noaptea aia. Te mai uiti maine.
- Pai daca se face plina?
- Nu se face asa de repede. Poate maine. O mai verifici o data maine.
- Dar tu nu stii cand o sa fie luna plina?
- Nu, mami, trebuie sa ma uit pe internet. Poate de ziua ta. Cam asa cred.[Apropo, luni printesa mea face 7 anishori!!!]
Iese si intra imediat inapoi.
- Atunci, de ziua mea, stam seara, pana tarziu, in oras?
- Da, mamica, mai vorbim! [-> raspuns clasic de parinte, necesar supravietuirii conversatiilor cu minori, la intrebari neasteptate, raspuns pentru derutat copilul, destul cat adultul sa aiba ocazia sa evalueze situatia] Dar de ce vrei sa iesim luni? O sa fie frig seara…
- Mergem undeva… la terasa noastra! Vreau muuult! Da???
- Si ce vrei sa facem noi acolo? Singure, noaptea, pe frig, obosite de la scoala si serviciu… si chiar de ziua ta!
- Pai, vreau sa stam afara toata noaptea cand e luna plina.
Hopa! De asta nu ma prind! Paranoica cum sunt, ma gandesc brusc la cutremure si luna plina si fac un calcul rapid referitor la canalele pe care ruleaza televizorul de pe hol. Dar el a fost deschis pe Disney Channel de cand a venit ea de la scoala, iar mai devreme pitica n-avea nici o pasiune deosebita pentru astronomie. Ideea nr. 2: varcolacii!
- Dar care-i treaba cu luna plina, de ce te intereseaza pe tine acum atata de ea?
Zambeste ghidush pe sub mustati si-o ia spre usa:
- Vreau sa stam afara cand e luna plina!
Si iese rapid!
Varcolacii si vampirii sunt pe-afara, nu?! Revin cu gandul ca s-ar putea sa fi auzit ceva despre cutremure sau sa fi retinut ce i-am spus acum cateva saptamani pe tema asta. Desi… hmmm, cam greu de crezut.
O strig. Raspunde abia a treia oara. Vine incet. Intra zambind, dar nu ma priveste.
- Ce e?
- Vreau sa vorbim de luna plina. Ce treaba ai tu cu ea?
Liniste. Zambetul ii dispare si privirea-i coboara spre covor. Se joaca usor cu sosetele pe suprafata lui, fara sa zica nimic. Apoi incet, cateva secunde mai tarziu, un zambet ii gadila buzele.
- Pai, vreau sa mergem sa stam in oras cand e luna plina, spune cu curaj.
- Am inteles asta, dar de ce? Ce-ai auzit tu despre luna plina?
Un zambet rusinat ii apare si privirea ii aluneca in gol, cu miscari scurte si rapide. Incearca sa gaseasca un raspuns… potrivit, dar tace.
- Printesa, daca vrei sa mergem va trebui sa-mi spui de ce; mai ales daca este important, pentru ca altfel s-ar putea sa prefer sa fac alte lucruri in loc sa ma plimb noaptea prin frig.
Nu tine. Am vazut asta in timp ce vorbeam, dar… trebuia sa-mi continui ideea, nu? Ea inca mai cauta un raspuns – ceea ce nu e incurajator, caci adevarul n-ar trebui cautat, ci doar rostit. Incerc altceva:
- Pitic, zi-mi ce-i cu luna, ca m-ai facut curioasa – vad c-ai ceva ce incerci sa ascunzi!
Fata i se lumineaza si, in sfarsit, se uita fix la mine.
- Deci? ii zic eu interogativ.
- Daca iti zic, promiti ca mergi? spune ea, cu un zambet hotesc pe buze, ascuns sub o privire de Bambi.
“Suparata” las privirea spre calculator si ii spun indiferent:
- Nu stiu! Zi-mi de ce si poate mergem. Altfel nu merg!
In timpul asta, o studiez cu coada ochiului: gandurile ii alearga incercand sa gaseasca o solutie. Apropo, asta vroiam sa spun, mai inainte, cu “o simt”: instinctiv ii citesc gesturile, privirile, miscarile, forta si directia lor, oportunitatea lor etc. – jumatate empatie, jumatate experienta!
- Am auzit la filmul ala ca sirenele ies cand e luna plina si vreau sa vad si eu una! zice ea dintr-o suflare.
Dar inca nu m-a convins. O mai las putin sa vad ce zice, ce face, in timp ce eu calculez si cum se potriveste explicatia ei cu cele zise mai devreme. Ma prefac ca sunt foarte atenta la ceea ce fac pe calculator. Se fatzaie putin prin camera si dupa vreo doua minute zice:
- Deci mergem?
Fac rapid suma si… Ha! Nu asta era! Nu de-asta vrea ea sa stea afara cand e luna plina!
- Daca imi zici de ce poate mergem!
- Bine, iti zic! imi spune pe sub gene, jumatate amuzata, jumatate bosumflata. Vreau sa ma transform in sirena… bla-bla-bla… si continua sa povesteasca, cu multe detalii, explicatii si intrebari, ce stie si ce vrea sa faca/facem.
Sirene, inot rapid, pesteri, apa magica si luna plina! Yep! Atata tot! Credeti ca e putin? Nu, e foaaarte mult!
In timp ce vorbeste ma uit la ea si ma uimesc ce minunat e sufletul unui copil, ce mare poate fi: are loc in el si pentru magie si pentru realitate si are destula speranta incat sa le impleteasca satisfacator pe amandoua. Si atat de multa putere incat prabusirea unor sperante sa nu le clatine pe toate celelalte! Cat o admir!
Si ma bucur ca, desi nu stie daca se va bucura de colaborarea sau aprobarea mea, stie ca o voi intelege, ca o voi lua in serios, ca nu voi rade de ea si ca nu o voi critica doar pentru ca-si doreste un lucru. Hope this will never change, caci de cand incercam sa-i surprind primele miscari in burtica mi-am dorit sa-i fiu prietena, in primul rand, pe langa parinte care s-o ingrijeasca, ceea ce este normal.
Au trecut deja mai bine de 7 ani ai nostri. Cand privesc in urma, ma doare timpul care a trecut deja: as vrea sa-l opresc, sa-l latesc, sa-l am si pe el odata cu prezentul. Sunt geloasa pe zilele ce s-au scurs. Si sunt recunoscatoare pentru ele! Mi-e teama, mi-e foarte frica ca vor trece si de acum incolo la fel de repede si ca ma voi trezi intr-o zi, peste ani, privindu-mi fetita ajunsa femeie si ca atunci nu vom mai putea fi impreuna. Mi se pare atat de nedrept sa ti se dea ceva atat de frumos, de minunat, doar ca apoi sa trebuiasca sa renunti la el cu zambetul pe buze!
Pentru cei ce nu aveti copii: nu exista aventura mai frumoasa decat cea de parinte – are de toate si toate sentimentele sunt atat de frumoase si intense!… Daca ma intreaba cineva, e mai usor sa spun ca a fi parinte m-a schimbat, dar adevarul e ca doar mi-a adaugat ceva mare si minunat: mi-a dat cele mai frumoase clipe pe care le-am trait vreodata. Cum v-ati simti daca v-ati intalni iubirea… ideala si ati sti ca peste 10 ani, sa zicem, ar trebui sa plece la o alta casa si sa-si faca o alta viata cu care voi sa nu aveti nimic de-a face? Iar voi sa trebuiasca s-o priviti si s-o ajutati, zambind, sa faca asta?! Poate sunt doar eu egoista!
Asa cum am mai spus, incerc sa ma bucur de amintirea clipelor petrecute cu bunica si sa nu ma intristez ca nu mai este aici, dar, pana la urma, asta e o mare prostie: cum, papuceii mei, sa nu-mi para rau ca nu mai este cu mine?! Cam la fel e si cu fetita mea: ma bucur ca o am aproape si ma bucur cand o vad ce frumos creste, dar nu pot sa nu ma si intristez cand imi dau seama ce repede se scurge timpul si ca trebuie sa fac, clipa de clipa, un compromis intre a mari putin timpul avut cu ea si a a-i da/face lucrurile de care are nevoie. Sau de care am eu nevoie. Sau noi, amandoua pentru ca deocamdata diferenta nu este prea mare, starea mea de spirit reflectandu-se, evident, si asupra vietii ei.
Si isi doreste atat de mult un fratior, iar asta ar fi cel mai frumos si important cadou pe care as putea sa il dau! In schimb ii voi cumpara o jucarie de plastic pe care i-o voi oferi zambind, ocolind gandul ca sunt prea egoista ca sa am macar regrete ca nu voi renunta vreodata la toate visele mele legate de iubire si concentrandu-ma asupra gandului ca macar asa ii ofer un exemplu despre ce inseamna sa-ti urmezi principiile, indiferent unde te duc, bucurandu-te doar de ceea ce iti ofera drumul. Hmm… cam asa ar si trebui sa fie si nu regret nimic, daca ma gandesc bine, dar… as vrea sa ii pot oferi mai multe, mai mult.
Adriano Celentano - Il tempo se ne va
Asculta mai multe audio pop
… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …
Schimband tema… astazi am vrut sa-i fac o gluma… LUI. Why? Ma streseaza mass-urile cu scrisori in lant. Le urasc! Rau de tot! Daca vin de la necunoscuti… fie, le ignor, dar urasc sa primesc astfel de mesaje de la cei pe care-i cunosc. Cumva, cei ce fac nastrushnicii d-astea scad brusc in ochii mei. Inteleg si apreciez mass-urile cu mesaje funny sau cele cu pps-uri frumoase, dar cele de genul “trimite acest mesaj la 50 de oameni ca, daca nu, o sa-ti iasa pisica neagra in cale” mi se par de un foarte mare prost gust, dovedind totodata si un simt al realitatii indoielnic si o uriasa lipsa de imaginatie in a-si gasi orice alta ocupatie mai putin stresanta si nepoliticoasa pentru cei din jur.
Asa ca azi, la primirea unui astfel mesaj de la el, mi s-au umflat cornitele, probabil si pentru toate datile cand as fi vrut sa-i invat minte pe ceilalti care au mai avut astfel de idei stralucite, dar nu mi-am permis, fiind oameni de “work”. Instantaneu mi-a venit ideea de a-i da reply 10000 de mesaje, ca sa aiba ce sterge vreo ora, iar data viitoare cand il mai bate gandul sa-si ocupe timpul cu astfel de minuni macar sa ma scoata din lista. Din pacate, nu cred ca Gmail-ul trimite 10000 de mail-uri la aceiasi adresa trecuta la destinatar, iar efortul de a trimite, rand pe rand, 10000 de mail-uri pentru a invata omul o lectie a carei esenta oricum nu cred ca ar fi prins-o a fost doborata de lene din start. :( Bine, oricum nu erau chiar 10000, am incercat cu vreo 50, ca sa le stearga intr-un minut, sa nu-si iroseasca o ora din viata pe a sterge mesaje, but still nu cred ca rautatea merita vreun efort cerut de a trimite 50 de mesaje.
By the way, l-am sunat acum cateva saptamani (if I’d say the date it will be weird, no?!). Era pe Mess si vroiam sa stiu doar ce mai face, ca e bine etc.. Bad, bad idea! M-a enervat de la primele cuvintele pana la ultimele; nu stiam cum sa termin mai repede conversatia fara sa-l fac sa se simta prost. Mi-am stricat ziua urat rau. :( Stiu si eram si atunci constienta ca nu are nici o vina, ca nu a vrut sa ma enerveze, sunt sigura ca nici nu si-a dat seama cat m-au deranjat lucrurile pe care mi le-a spus, dar nu cred ca o sa-l mai sun sa-l intreb de sanatate vreodata. Imi iubesc nervishorii si vreau sa fiu in relatii bune cu ei, caci am nevoie de ajutorul lor zilnic, so… o sa sper ca e bine si-o sa ma multumesc cu gandul ca oricum nu l-as putea ajuta cu nimic daca n-ar fi. Punct. Punct mare. Still missing him, dar punct.
Postări
