luni, 19 decembrie 2011

Whispered thoughts

Desi nu e genul meu de muzica, m-am indragostit de aceasta melodie. Complice
Raoul - N-ai sa stii

Asculta mai multe audio soul
P.S. Eu am un gen de muzica preferata?! Ce prostii mai spun cateodata!…

luni, 7 noiembrie 2011

Women…

 

376098_2498801982041_1012627132_32945092_1724764518_n

Hi-hi-hi!…      Complice

sâmbătă, 22 octombrie 2011

The Divided Brain (RSA Animate)


Ceva nou ce sper sa va placa! :)

vineri, 30 septembrie 2011

Copy-paste

Hi-hi! Mi-a iesit! Au dreptate aia cand spun ca munca cu HTML este migaloasa. Aseara am modificat marimea casetelor unor playere, din aproape in aproape, de ma usturau ochii de la atata urmarit randuri anoste, pana am lasat-o balta (da… m-am prins tarziu ca daca dai scroll doaaar putin mai jos la “embed” in YouTube, au si optiunea de a le copia la marimea la care le vrei, fara sa mai tot cauti multipli de 4, fara sa mai faci o gramada de scaderi…),  iar acum, pentru cateva prostii, am dat la copy-paste de m-am saturat!… Si cum tanti Mitza (me – de mine vorbesc, dar imi merit titlul asta momentan!) nu s-a gandit sa formateze, de prima data, titlurile in bold…

Dar am reusit sa mut clipurile video postate si pe o pagina separata, ca sa poata fi vizualizate si fara sa se incurce lumea de restul posturilor mele! Am incercat sa fac o separare prin tag-uri, dar asta mi se pare mult mai ok.

As vrea sa nu fie statice paginileTristețe, sa pot posta direct in ele Tristețe!… Asa ca o sa le las si ca posturi, ca sa se poata deschide fiecare intr-o pagina separata…

Tristețe

Best-friends

Azi am fost matinala!… Si mi-e dor de prietena mea cea mai buna. De-abia astetp sa treaca de ora 8 ca sa o pot suna. Stiu ca dupa acea ora vom putea vorbi linistite: sotul ei se va fi imbarcat spre serviciu deja, fetita cea mica va fi la gradinita, iar cea mare la scoala.

Nu stiu de ce ii spun prietena mea cea mai buna – suna copilaresc, infantil si neadecavat, parca, ca si cum as incerca sa-i dau un titlu cat mai important relatiei pentru a o face mai interesanta, desi nu are nevoie de asa ceva, dar nu stiu cum altfel sa vorbesc despre ea. Nu pot spune “o prietena” pentru ca ea este mult mai mult decat “o prietena” pentru mine, dar nici nu stiu cum altcumva sa-i spun. Necunoastem din clasa intai; am fost colege in generala. Am devenit insa prietene apropiate doar dupa ce am plecat la liceu. Mi-aduc si-acum aminte cum, demult, parca intr-un vis, parca intr-o alta viata, un alt film, cu alti actori, ne plimbam amandoua prin parc si, pornind de la discutia ca barbatii cu copii, taticii ce imping singuri de carucioare, sunt sexi, am ajuns sa ne facem planuri de viitor despre cum vom ne vom plimba bebelusii impreuna, cum ne vom cununa una pe alta sau ne vom boteza copiii una alteia. Nu cred ca vreuna dintre noi a luat prea in serios discutia noastra de atunci, a fost mai mult pe-un ton de gluma, planuri haioase de viitor, in timp ce doua copile incercau sa-si imagineze viata lor de-a lungul anilor ce vor urma, dorind si-un fel de asigurare ca nu chiar toate se vor schimba, cu timpul. Dar, totusi, discutia a ramas, undeva, inregistrata, in fundal.

Si nu toate s-au schimbat: inca ne mai plimbam prin parc impreuna. Si da, avem copiii cu noi. Nici unii nu mai sunt de mult in carucior, dar… au fost si ne-am plimbat si-atunci!

Ea este unul dintre marile cadouri pe care le-am primit de la viata. Nu singurul, nu cel mai mare, dar faptul ca o am in viata mea este printre lucrurile acelea pentru care ma simt recunoscatoare.

Este nasa fiicei mele. Pana sa o nasc pe pitica destul de multe persoane s-au oferit sa o boteze, dar am tinut mult la faptul ca mi-am dorit pentru ea niste nasi care sa-i fie aproape, care sa faca parte din viata ei, pe care sa-i cunoasca intr-adevar. Si, multumesc lui Dumnezeu, asta a primit!

Nu pot spune ca stiu ce ne leaga sau ce ne-a legat atat, una de alta, vreodata. Suntem diferite, dar avem si destule lucruri in comun. Nu cred ca vreunele dintre ele ne unesc sau ne-ar putea indeparta. Noi… ne luam de-a gata, asa cum suntem. Nimeni, nici chiar cei din jurul nostru, nu cred ca pot intelege exact ce ne apropie. In sufletul meu, ea nu este “A.-prietena mea cea mai buna” sau “A-cea mai veche prietena”, este doar “A.”.

Nu suntem nedespartite. Si nici nu am fost vreodata! Ne vedem si ne-ntalnim atunci cand avem timp, cand putem. Mi-ar placea sa fim vecine de bloc sau sa locuim mai aproape (ea sta acum in capatul celalalt al orasului Tristețe!). S-a intamplat sa nu ne vedem si sase luni la rand sau sa nu vorbim saptamani intregi, nici macar o data, la telefon: ne luam cu tot felul de lucruri, dar stiam ca ne vom gasi, tot acolo, tot asa, atunci cand vom avea timp. Nu cred ca vreuna dintre noi simte nevoia de a sta “lipita” de cealalta, dar ar fi frumos daca am avea ocazia sa ne vedem mai des, sa impartasim mai multe din viata impreuna… fizic.

Fiecare are viata ei, pe care ne-o respectam, o viata in care fiecare are si alti, multi, oameni; dar gasim, acolo, undeva in acea viata, un coltisor ce pare doar al nostru, in care noi doua vom fi mereu doar D. si A., indiferent de ceea ce facem in momentul respectiv sau de oamenii din-mprejur.

Nu ne-am certat niciodata. In douazeci si trei de ani, de cand o cunosc, doar de doua ori ne-am suparat una pe alta, iar a doua zi, ne-am “impacat” imediat. Prima data, cand eram copile, dar ultima data, acum cativa ani, ne-am promis ca niciodata n-o sa mai uitam cat ne iubim, cat de importante suntem una pentru cealalta.

Nici cand eram adolescente, nu ne legau preocuparile comune, caci au fost si sunt destul de diferite. Acum s-ar putea zice ca faptul ca amandoua avem copii ne apropie; dar si daca nu am fi avut sau daca doar una dintre noi ar fi avut, ar fi fost acelasi lucru. Si atunci ne-am fi povestit tot felul de minuni, toate tampeniile care ne preocupa in viata de zi cu zi. Si atunci ne-am fi iubit.

Nu ne judecam: ne mai certam una pe alta, ne mai contrazicem, ne mai “tinem morala” una alteia, dar ne dam si sfaturi, ne si sustinem… discutam! Imi place sa vorbesc cu ea, chiar daca, de multe ori, stiu deja ceea ce o sa zica si ca nu o sa fie de aceeasi parere cu mine; atunci e vocea constiintei pe care incerc s-o ignor, e realitatea care ma cheama cu picioarele pe pamant. Cred ca e un privilegiu sa poti primi, fara rautate, pareri diferite de a le tale.

A. este A. . Nu vreau sa fie intr-un anumit fel, vreau doar sa fie ok, sa-i fie bine. Ne dam dreptul una alteia de a gresi. E placut sa ai asta… iti da o senzatie de confort.

Sunt multe lucruri pe care nu le avem in comun. Ma indoiesc ca vom discuta curand despre animatii in Photoshop. Vorbim despre ceea ce facem, am facut sau vrem sa facem, despre oamenii si lucrurile din viata noastra. Ne povestim griji si sperante. Stiu ca se va bucura sau se va intrista pentru mine, iar ea stie la fel.

Am ramas la fel de naturale una cu cealalta, precum sunt copiii. Nu suntem genul de prietene fitzoase care se intalnesc sa bea o cafea si sa mai schimbe niste barfe pentru a se simti superioare celor din jur. Cand ma duc pe la ea, ii aranjez hainele, ii caut prin frigider, daca mi-e foame, ma trimite sa-i duc gunoiul sau imi da matura sa fac curat daca are treaba sau daca fac firmituri (da, eu sunt un mare intreprinzator de astfel de lucruri, ingrozitoare pentru sotul ei: las o dara in urma mea mai ceva ca Gretel Gură deschisă!). Stie ca nu trebuie sa ma lase mult timp in preajma sotului ei, pentru ca ies scantei, ne enervam, desi este singurul om, de varsta mea, pe care il respect in adevaratul sens al cuvantului. Imi accepta toti oamenii din viata mea, chiar daca nu-i suporta pe toti. Suntem sincere una cu alta in lucrurile care ne privesc!

Nu iesim impreuna pentru  ei nu-i place sa stea la terase s.a. . Ultima data cand a stat cu mine la un suc, pentru zece mnute, nu era nici macar insarcinata cu fiica ei mai mica!

Ascultam alta muzica, urmarim alte filme, ne petrecem ziua facand lucruri diferite… Dar… suntem noi! Iar ea e A. mea draga!…

Si, cu ajutorul Domnului, peste ani si ani, timpul ne va gasi mereu la fel: impartind viata.

P.S. In atatea zile… mrrr! Mama!!! Zi de zi, aproape in fiecare clipa in care a fost in preajma mea nu a stiut decat cum sa fie rea, cu mine, cu toti din viata mea, cu tot ce e legat de viata mea, de cand eram mica, de cand nici numele nu stiam sa mi-l scriu. Inca ma intreb cu ce i-am gresit atat de mult… in afara de faptul ca mereu a incercat sa ma dirijeze ca pe-o marioneta si ca, nereusind, niciodata n-a fost multumita, macar, de vreun lucru pe care l-am facut; niciodata, nici cel mai mic lucru!

joi, 29 septembrie 2011

The Internet in Society: Empowering or Censoring Citizens? (RSA Animate)

 

Language as a Window into Human Nature (RSA Animate)

 

Desi le stiu, le revad cu aceeasi placere…

First as Tragedy, Then as Farce (RSA Animated)

 

Where Good Ideas Come From (RSA Animated)

 

Vedeti si link-ul din stanga pentru Idea Swap Zâmbet. E chiar nice site-ul!

The Empathic Civilisation (RSA Animate)

 

Smile or Die (RSA Animate)

 

Cate ceva despre sociologia optimismului si nu numaiZâmbet.

Drive: The surprising truth about what motivates us (RSA Animate)

Incerc sa selectez, cumva, cele mai impresionante subiecte, in scopul de a face accesul mai usor, prin blog, dar este foarte greu pentru ca toate sunt interesante.

Vizionare placuta!

The Secret Powers of Time (RSA Animate)

 

Primul clip animat RSA pe care l-am vazut si cel care m-a facut sa ma indragostesc de ele. Zâmbet

Changing Education Paradigms (RSA Animate)

 

Probabil unele dintre cele mai utile lectii pe care le poti primi in viata sunt cele care te lasa plin de intrebari, care iti cer sa gandesti pentru a gasi solutii, iar acesta este, probabil, una dintre cele mai bune teme animate ale lor. Again, enjoy!

Mike Rowe celebrates dirty jobs

Sper sa va placa si sa va faca sa meditati putin la ceea ce inseamna “meseriile murdare”, oamenii ce le fac si felul in care sunteti obisnuiti sa-i priviti. Zâmbet Enjoy!

Amazing time lapse

The Mountain from TSO Photography on Vimeo.

Suntem atat de mici!...

vineri, 19 august 2011

Just another story

Sa faci greseli nu este un semn al prostiei. Greseli facem cu totii. Sa nu inveti nimic din greselile pe care le-ai facut si sa le repeti… asta chiar inseamna prostie! Iar eu sunt proasta! Cel putin in anumite privinte…

De ce? De ce??? Asta ma tot intreb! De ce, iarasi, rasaritul soarelui ma gaseste departe de unde mi-as dori sa fiu, incercand sa-mi ascund lacrimile, singura, langa cineva? Cum pot fi atat de prosta? Nu m-a invatat trecutul chiar nimic, n-am retinut eu chiar nimic din tot ceea ce el s-a chinuit sa-mi tot arate?

Privind in urma, acum zece ani, totul se reducea la faptul ca nu vroiam sa-l fac sa sufere: facea ce facea, apoi nu trebuia decat sa-mi arate ca sufera ca sa-l iert. Ca sufera… nu prea ma mai intereseaza: depinde din ce cauza sufera (una e ca… hmmm… ciudat, imi dau seama acum ca in afara de obsesiile lui geloase, nimic nu prea-l atinge, dar altceva ar fi sa-l vad ca-l doare piciorul etc.) si, oricum, e mai mult ceva de genul “nu doresc raul nimanui”, decat “plang alaturi de tine”. Acum… vreau sa trec peste toate, peste tot ce face el, pentru ca avem un copil impreuna si, bun sau rau, el este tatal si oricarui copil ii este mai bine avand o relatie cat mai apropiata cu tatal lui. Nu? NU???

Iar azi am plecat cu o ocazie, de la un hotel, pentru ca… … … …

A, nu, stiu de ce am plecat, doar ca nu stiu cum v-as putea explica voua de ce, ca sa intelegeti, pentru ca nu v-am povestit nimic despre el pana acum! Si, daca ma gandesc bine, cred ca nu pot sa-mi explic nici mie de ce, acum cateva ore, pentru a ajunge acasa, am mers cu doua masini conduse de necunoscuti. Pentru ca nu pot sa-mi explic ce am cautat acolo in rimul rand!!!…

Sa vedem: acum exact doi ani de zile, cand mi-a dat o palma (inainte de a trece la a sa mama), in timp ce urla si tipa si injura si arunca si spargea tot ce-i cadea in cale, beat mort, in fata fetitei mele (noastre), ce-l privea terifiata din prag (si a mai multor rude), imi facea greata ca om, ca barbat, ca… creatura. Intre timp am incercat sa nu prea ma gandesc daca imi face sau nu greata. La ce ma ajuta sa aflu raspunsul, cand am un copil cu el? De atunci, nu a spus vreodata ca i-ar parea rau pentru ceea ce a facut, din contra, cu zambetul pe buze, sustine si a sustinut mereu ca a facut ceva normal si ca eu sunt nebuna pentru ca nu cred asta. Nu i-a spus vreodata fetitei ca ceea ce a facut e gresit, nu a intrebat-o nimic si nu a vorbit vreodata despre asta cu ea.

Printesa mea nu a zis, atunci, un cuvant despre asta: dupa ce el a plecat, cu masina, beat de nu putea sta drept, urland si injurand, ea facea exact ce-i spuneam (lucru rar la ea, caci nu e genul “robotel” si mai ales nu unul cu reactie imediata), nu vorbea neintrebata etc. Sincer, vazandu-i reactia, am crezut ca nu a inteles ea mare lucru, din circul la care a asistat. Abia multe ore mai tarziu, exact in secunda in care m-am asezat langa ea, luand-o in brate, in patul nostru de acasa, dupa ce am stins lumina, a incepul sa langa in hohote, siroaie de lacrimi, fara s-o mai pot opri. Luni intregi am privit-o cum ii era frica de el (cum inca ii este, de cate ori il aude tipand sau il vede nervos!!!), am privit-o cum nu vroia sa mai stie, sa mai auda nimic despre el, am privit-o cum il ura pentru ceea ce facuse si… am tinut-o in brate si i-am soptit in ureche ca e tatal ei si ca orice ar fi o iubeste etc., pana cand a inceput sa se obisnuiasca cu ideea ca el nu va disparea pur si simplu din viata ei, orice ar face. Am obligat-o pe fiica mea, de nici 6 anishori, sa-i faca o felictare de ziua lui, dupa ce o saptamana m-am rugat de ea sa o deseneze si, pur si simplu, fara sa zica nimic, nu desena, doar statea cu foaia alba in fata si nu raspundea cand vorbeam cu ea – nimic legat de el sau de felicitate, de parca vorbeam cu peretii. In acel an, de ziua lui, spre seara, l-am sunat sa-i spuna, fata, “La multi ani!”, dupa ce-i trimisesem un mesaj, preventiv, cu ceva timp inainte, prin care ii explicam ca intr-o ora Ghishu o sa-l sune, de ce il suna si rugandu-l sa raspunda. Nu a raspuns. Nu a raspuns, efectiv, desi, pentru a-l tot suna, tineam copilul langa mine, impotriva vointei ei. Nu a raspuns. Si nici nu a sunat inapoi.

Cateva saptamani mai tarziu, de ziua ei, am pregatit-o cu mult timp inainte pentru ca sa-l invitam si pe el (si nu doar pe ea, ci si pe parintii mei, tinand cont ca, intre timp, ma amenintase si ca “imi ia copilul”, iar mama auzind ce zicea la telefon… va imaginati… bla-bla, i-am explicat copilului ca el nu poate face asta, ce-i dreptul la vizita etc., astea desi usa casei mele ii fusese mereu deschisa!!!). In fine, in ziua respectiva, asteptarea vizitei lui facand-o pe sarbatorita sa fie incordata inca de dimineata si sa aiba lungi momente de tacere de cate ori deschideam subiectul, auzim, in cele din urma, pe cineva ciocanind la usa, cand era deja trecut de ora 22:00, mult dupa ce ii explicasem ca poate tatal ei avusese o problema mare si nu putuse sa ajunga. A raspuns mama, iar un minut mai tarziu aceasta intrat pe usa dormitorului ducand un buchet urias de crini in mana. Imediat si-a facut aparitia in camera si… un televizor! Yep! Nici un tata, doar un televizor, adus de unul dintre muncitorii tatalui, in timp ce el nu a vrut sa urce macar patru etaje. Cand am inteles ce se intampla, am inceput imediat sa zambesc Colgate si… sa-l montez, laudand si admirand televizorul, de soc cred, pentru ca nu avusesem timp, de data asta, sa mai inventez o explicatie gestului sau si pentru ca imi venea sa urlu si sa plang, dar nu vroiam sa o fac in fata fetitei mele. Cand am terminat de momtat aparatul, am iesit sa fumez/plang pe casa scarii, doar ca la intoarcere printesa mea sa ma astepte langa usa si sa-mi zica: “Un televizor e doar un lucru, iubirea noastra e importanta!”. Nu m-am mai putut abtine: am plans cu ea in brate, dezamagita si recunoscatoare.

Relevant cred ca ar fi si faptul ca, tot ea, cu vreo luna+ inante, in timp ce-i explicam ca, indiferent de relatia dintre noi doi, el este tatal ei, o iubeste la fel de mult ca si mine si va fi in viata ei mereu, mi-a spus ceva de genul “sa sti ca eu nu ma supar daca nu vrei sa-l mai vedem, alege tu, eu nu vreau sa aleg, sunt mica, nu pot sa aleg” (se referea la a-l vedea). Bine, el nu va sti niciodata aceste cuvinte, pentru ca nu fac nici un bine nimanui si pentru veneau doar din sufletelul unui copilas confuz, speriat si, evident, dezamagit. Dar… astea sunt povesti! As putea sa va spun sute; sau mii, de fapt, dar memoria mea e limitata.

Deci ce cautam cu el intr-o camera de hotel? Acum cateva luni, nu foarte multe, mi-a dat un SMS ce spunea simplu “mergi la hotel?”. Va las pe voi sa va imaginati reactia si raspunsul meu. Dar… a continuat: alt SMS, la fel, si altul si altul si altul… pana cand, intr-o seara, mi-am zis “de ce nu?” si am mers. Am mers si am facut sex cu omul cu care am un copil. Apoi, o data la cateva saptamani mergeam la hotel. Cand avea chef sa mearga, imi trimitea un mesaj si, daca nu trebuia sa fiu altundeva/sa fac altceva, mergeam. Stabileam o ora, venea, ma lua de la bloc, mergeam la un hotel, luam o camera, faceam sex, fumam o tigara, faceam dus si, daca nu ramaneam pana dimineata, plecam, ma lasa la bloc si pleca mai departe.

Da, stiu, intalnirea romantica din visurile oricarei femei!!! Mi-am zis ca nu e nimic rau in asta (in afara de faptul ca ma simteam… goala, singura si trista): e tatal fetitei mele, ma simteam bine, fizic, cu el si, mai ales, nu trebuia sa-l mai refuz tot timpul si sa ma bucur de mutrele ce urmau refuzului. Am incercat sa-l tratez ca pe-un prieten, am incercat sa-l fac un prieten, sa-l fac parte din viata mea. M-am gandit ca-i va fi mai usor sa fie tatal fetei noastre daca este si parte din viata mea. Nu ma intelegeti gresit: i-am spus si ras-spus ca asta nu inseamna ca suntem impreuna si chiar nu ma interesa cu cine/cu cate mai iese, dincolo de limita de a face conversatie cateodata, cand chiar nu aveam ce vorbi.

De fapt, sa ies cu el la un suc, sa mergem la un hotel sau sa stau langa el, oriunde, se rezuma la a cauta subiecte de conversatie in timp ce el se chinuia sa le inchida pe toate cat mai repede, nu fara a se arata cat mai plictisit de prezenta mea, cat mai obosit de felul meu de a fi si cat mai revoltat de felul meu de a gandi. La telefon, aveam chiar si mica noastra “gluma-serioasa”: Eu: “Ti-e dor de mine?” = El: ”Nu!”, care cred ca facea perfect sumarul relatiei noastre din ultimele luni, desi nu eu eram cea il invitam la hotel etc. . Din partea mea, mi-era mai bine fara partea asta: fara a merge cu el, fara a ma culca cu el, chiar si fara a face sex, caci sunt mult prea obisnuita cu a fi singura ca sa ma mai streseze lipsa … fata de… singuratate, iar sexul fara dragoste mi s-a parut mereu fara valoare, fara savoare, trist si gol.

Si ma intreb: de ce? Sa fii cu cineva, cu oricine, in orice mod, ar trebui sa te faca sa te simti bine, nu rau, nu? Ce rost are sa ai o relatie cu cineva daca acea persoana nu face decat sa te faca sa te simti prost, rau, daca nu iti face viata mai frumoasa, ci mai urata? Sunt destule lucruri urate, grele in viata; cat de razna trebuie sa fii ca sa mai adaugi altele vietii tale?

Astea sunt unele intrebari pe care mi le pun eu acum.

O solutie proasta la o problema nu face decat sa amane rezolvarea ei pentru cand problema va fi si mai mare.

Mi-a dat SMS. Am stabilit sa ne vedem la ora 23:00, dar numai daca nu dormimi acolo. A schimbat ora la 22:30 pentru ca meciul se termina la 22:15, nu 22:30 cum crezuse initial. L-am sunat la 22:00 si nu a raspuns. La si un sfert, n-a raspuns. La si jumatate, nu a raspuns. La unsprezece fara un sfert, la cateva telefoane, nu a raspuns. M-a sunat insa cinci minute mai tarziu si, desi am vorbit cateva minute bune, am purtat o conversatie din care eu nu am inteles nimic-nimic (m-am prins doar ca a baut). A venit sa ma ia beat – mult mai beat decat avusesem impresia ca e la telefon. A condus… ciudat. La hotel, am stat o jumatate de ora la masa, timp in care nu a gasit nimic de vorbit. Si-a mai luat o sticla de vin, am urcat sus, si-a turnat niste vin si a dat drumul la T.V. sa mai vada ceva legat de meciuri. Si-a spalat sosetele, pentru ca in masina n-avea decat alti slipi (pe bune, ce fel de oameni isi cara dupa ei lenjerie de schimb? “Poshetutza” mea e un rucsac de 5kg, in care poti gasi orice vrei si nu vrei, dar sa-mi iau niste tanga la pachet inca nu m-am gandit!). Si-a pus sosetele la uscat pe calorifer, ceea ce a prilejuit o discutie-monolog despre ora la care plecam, caci el n-a avut nimic de zis. Apoi a facut un dus. Apoi… . Am facut dus, am fumat o tigara, dupa care s-a culcat. Initial a avut o singura replica legat de faptul ca trebuia sa plecam, “cum sa plec dupa cat am baut?”, iar felul normal in care mi-a reprosat asta mai ca m-a facut sa-i cer scuze pentru ca, nu, doar ajunsesem acolo prin teleportare si, in plus, eu il obligasem, saracutzul, sa bea atata, probabil prin puterea gandului meu care se stresa intrebandu-se cand o sa invete si el sa aiba limita la bautura? I-am raspuns ca il trezesc la cinci, ca sa plecam pe la 6 si a zis ca plecam  Era trecut de ora 1 cand s-a culcat, iar in urmatoarele 4 ore am stat si i-am pazit somnul… but does it matter?!

Nu conteaza! Povestea e atat de lunga si complicata si incalcita incat… e doar o poveste. Incerc sa-mi reamintesc constant ca nici lui nu-i e usor…

marți, 16 august 2011

Cand inca mai inveti sa mergi

dilbertbigOk… Sa cazi de la nici 30 de cm si sa-ti sucesti piciorul e jenant!
Sa nu sti sa cobori doua trepte e jenant.
Sa plangi de durere e… jenant, cand te simti ca fiind singurul prost din zona.
Sa iti fie frica sa mergi la toaleta e, claaar, jenant.
Sa te tarasti pe covor e… foarte jenant. Sa te rostogolesti prin pat e, si asta, jenant.
Sa explici la UPU ca nu sti sa cobori doua trepte e jenant. Sa explici asta la nspe cadre medicale e de nspe ori mai jenant.
Sa tzopai sase ore prin spital e jenant. Sa fii plimbata in scaunul cu rotile de catre o domnisorica cu jumatate din volumul tau e si mai jenant.
Cand doctorul tanar si dragut iti inmaneaza, solemn si amuzat, carja e jenant.
Sa privesti intinsa cum piciorul iti este bandajat in cantitati uriase de vata, tifon si materiale de constructie e jenant.
Sa ti se puna ca nu la toti medicii trebuie sa stai intins pe spate e… jenant. Sa uiti asta… de cateva ori, demonstreaza un reflex dubios.
Perspectiva a doua saptamani in pat, credeti-ma, e inacceptabila la orice ora din zi sau din noapte. Insa sa cari o mumie pe picior, tzopaind, este… o experienta de neuitat.
Sa fii carat doua etaje si sa mai tzopai doua e… foarte jenant.
Sa faci febra musculara la jumatate de fund e… explicabil, dar tot jenant.
Sa-ti… hmm… "ajustezi gipsul cu foarfeca", cu frecventa cu care domnsoarele isi pilesc unghiile pictate, arata disperare si lipsa de ocupatie, tinand cont ca dupa ziua trei acesta e tare ca piatra si toata munca e inutila. Sa fii mandra de forma pe care i-ai dat-o e… ciudat. In cel mai bun caz!
Sa iti culci piciorul pe perna e jenant. Cand ti-l culci pe doua perne si sa iti pui capul pe-un delfin de plus e… ironic. Nu poti sa nu te intrebi cam cu ce parte a corpului gandesti tu de fapt, iar imaginea asta ciudata e destul de clara cat sa-ti arate instant unde s-au ingramadit toti neuronii tai pierduti!
Sa stai o saptamana in pat, 23h/zi (o ora era pt fumat), e… dureros pentru gluteus maximus.
Sa fii fericit ca vezi iesirea din bloc de trei ori, in patru saptamani, e enervant. Sa stai patru saptamani in casa e extraordinar de plictisitor.
Sa muncesti ceva ca sa iti dai jos pantalonii… e jenant. Sa multumesti cornurilor cu Nutella pentru ca macar ai gasit pantaloni pe care sa-i poti imbraca…
Sa mergi cu carja prin casa nu e chiar comod. Sa locuiesti un cat mai jos de cel care o face… nici nu vreau sa stiu cum e!
Sa faci dus cu o punga prinsa cu scotch peste un prosop rasucit in jurul bubei e… educativ vis-a-vis de fizica apei. Sa iti termini dusul spalandu-ti, ca pisica, piciorul in chiuveta e jenant, mai ales cand stai prost cu echilibrul.
Sa nu poti face ordine si curatenie in casa timp de mai bine de o saptamana nu e deloc placut – te simti ca regizorul din “Singur acasa”, dar fara crew-ul de la recuzita, care sa stranga totul!
Sa iti scarpini piciorul cu un betisor e foarte incomod, jenant si, da, extrem de funny si gadilicios!
Sa iti fabrici cu briceagul, timp de o ora, UN papuc e stresant. Sa mergi pe strada cu un papuc facut din talpa de spuma, muuulte fire de lana si scotch e jenant. Sa mergi pe strada cu un papuc de-un fel si altul de alt fel e chiar foarte putin jenant, pe langa viteza si stilul de deplasare, care face ca toate capetele sa se intoarca.
Sa cobori patru etaje in cinci minute e… jenant. Sa le urci in zece e… si mai jenant.
Ca douazeci de copii sa-ti priveasca curios piciorul si sa concluda in cor “Scarbos!” e… jenant, dar still funny.
Sa nu poti sta in picioare mai mult de 10 minute e jenant, cand porti singur toata vina.
Sa sari garduri de-un metru cu piciorul in gips, pentru a ajunge in curtea oamenilor nevinovati si paranoici, printre crengi si maracini, e… dureros si in parti indecente ale corpului!
Sa tzopai 5 minute cu bratele ridicate spre crengile copacilor si cu bolovanul lipit de picior e, macar, funny de privit.
Sa mituiesti copiii altora sa-ti faca cumparaturile, pentru ca tu n-ai stiu sa te tii pe doua picioare, e jenant.
Sa parcurgi o insula de blocuri, dus-intors, intr-o ora e jenant.
Ca pustii de douazeci de ani sa-ti cedeze randul la chiosc, ca unei babutze neajutorate, e jenant. Sa te bucuri ca au facut-o e si mai jenant.
Sa ti se spuna “Mergem sa bem o bere?… Da’ dupa ce iti scoti gipsul, ca nu merg cu tine asa!…” e enervant, tinand cont ca nici tu n-ai merge cu tine asa.
Sa trebuiasca sa explici de 100 de ori cum, desi ai 30 de ani, inca nu sti foarte bine sa mergi etc. e… foarte deprimant.
Ca lumea sa te salute face-to-face, la telefon, pe mess etc. cu “Ce-ti mai face piciorul?” e enervant.
Sa fii programata la “desene pe gips” e funny.
Sa faci bataturi in palma si sa fie doar de la fierastraul briceagului cu care ai muncit mai bine de-o ora ca sa spargi crisalida si sa-ti revezi piciorushul e… doar naspa, daca esti fata [ar fi extrem funny insa daca ai fi baiat!!!]. Sa vrei sa pui gipsul la loc, dupa ce l-ai dat jos, e… cel putin stupid.
Sa descoperi straturi intregi de ciuciuleti pe picior e jenant. Ca piciorul sa-ti fie impodobit, sub straturile de jeg, cu cocoasele a trei dromaderi si vanataile a patru betivi e… jenant-pe-termen-lung.
Dupa un timp, te obisnuiesti chiar sa nu ti se mai para incomod sa mergi non-stop ca o rata cracanata.

luni, 8 august 2011

Noi, oamenii

Eu am o surioara. E cu trei ani mai mica. Si surioara asta a mea se chinuie rau facand curatenie in apartamentul pe care l-a cumparat in primavara impreuna cu prietenul ei. In curand, poate la anu’, vor face si nunta.

Ma gandeam la ceva… ma intrebam oare cati copii or sa aiba. Si ma intrebam cine va fi ea, adica cum va fi ea si care va fi viata ei, peste 10 ani.

Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 2 ani… hmm… ati fi cunoscut o piticutza plina de intrebari. Cand aveam 3 ani ati fi vazut un omuletz jucaush si dulce. Pe la 4 ani ati fi gasit o fetita destul de nemultumita. Un an si ceva mai tarziu ati fi intalnit un copil foarte cuminte. La 7 ani, de cateva saptamani bobocica in clasa intai, eram un copil temator. La 8 ani incercam mult sa fiu placuta si sa ma simt iubita si acceptata. La 9 ani eram o fetita incredibil de timida. Pe la 10 ani ma simteam foarte neinteleasa. La 11 ani cred ca eram… trista. La 13 ani eram o visatoare. La 14 ani incercam mult sa ma schimb. Cand am inceput liceul, la 15 ani, eram idealista in stilul cel mai pur. La 16 incetam sa mai imi pese de ce cred altii – sau cel putin asta ma convinsesem. La 17 ani eram o domnisorica ce incerca sa se prinda din mers in ce directie s-o apuce. La 18 ani eram… contra – mergeam, din propria-mi dorinta, invers… cam de toate directiile pe care copiii normali, buni, decid sa le apuce. La 19 ani am plecat la facultate si ma credeam foarte matura. Si iubeam! La 20 de ani invatam sa ma gandesc bine la impactul alegerilor pe care le fac. Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 21 de ani ati fi gasit o tanara ce incerca sa-si schimbe viata, schimbandu-se pe ea intai si… asumandu-si greselile. Jumatate de an mai tarziu, cumparam revista “Mami”, singura de care auzisem - pentru ca i se facea reclama in Cosmo (sau ceva de genul), ca sa invat sa fiu mama, caci absolut tot ceea ce stiam despre copii/bebelusi s.a. e ca-si fac treburile in scutece, plang mult, vorbesc haios cand sunt mici si ca femeile fac o burta uriasa si nasc dupa noua luni de sarcina. A trebuit sa invat atunci, instant, un cuvant nou: responsabilitate. Nuantele sale si profunditatea intelesului sau, au continuat sa vina pe rand, ca valurile marii. A urmat o jumatate de an ca nici o alta, una in care m-am bucurat de mai multa pace sufleteasca decat oricand in viata, in ciuda a multe si importante probleme - ceea ce ma face sa cred ca hormonii erau de vina. La 22 de ani (si 3 saptamani mai tarziu, cand se nastea fetita mea) ma simteam foarte puternica. Cinci luni mai tarziu, bunica mea a murit. Invatam atunci ce inseamna sa nu te mai simti copil. La 23 de ani invatam sa fiu recunoscatoare. La 24 invatam sa apreciez echilibrul. La 25 imi doream foarte mult sa pot sa fiu independenta. Cand am implimit 26 de ani aflam care sunt preturile pe care trebuie sa le platim chiar si cand obtinem ceea ce vrem. Daca m-ati fi cumoscut cand aveam 27 de ani ati fi intalnit doar o masca. La 27 de ani invatam sa manipulez oamenii astfel incat lor sa le placa procesul. La 28 de ani eram omul compromisurilor. La 29 de ani vroiam sa-mi fac bine treaba, sa fiu buna la ceea ce fac, la tot ceea ce fac, pentru ca stiam ca va urma o perioada foarte grea si agitata, fetita mea fiind proaspata bobocica. (Aniversarea de anul trecut e… looong story.)

In cateva luni o sa implinesc 30 de ani. Toate astea, tot ceea ce se poate denumi ca trecut sau evolutie sau cum vreti voi sa-i ziceti, fac parte din mine, clipa de clipa, si, intr-un fel, mereu au facut, doar ca au evoluat de-a lungul timpului, schimbandu-se parca putin cate putin perspectiva, ca si cand ar fi lucit pe rand si din unghiuri diferite in lumina reflectoarelor, venind din spatele scenei si apoi ramanand mereu undeva acolo in semi-intuneric sau in obscuritate. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am inteles in ultimele luni este ca, la sfarsitul zilei, vreau sa fiu un om bun, vreau sa fac lucrul bun, corect, sa fac alegerea de a fi buna, ca asta sunt, ca asta ma face fericita, ca asa ma simt a fi, in sfarsit, eu insami.

La 15 ani credeam ca voi fi o femeie adulta fericita daca ma voi scula dimineata voi pleca elegant imbracata la job-ul meu super-important, la care as fi fost foarte buna, pentru ca sa ma intorc seara, in masina mea cool, la casa mea luxoasa in care sa ma astepte sotul meu, barbat foarte atragator, inteligent, sensibil si de succes, ce m-ar adora, care inainte de a ma conduce la culcare spre un pat acoperit cu petale de trandafir, m-ar ajuta sa pregatesc cina pentru cei 5-7 copii ai nostri, pe care i-as gasi facand impreuna felicitari cu “Mami, esti perfecta, te iubesc!” pe covorul sufrageriei.

Acum, la aproape 30 de ani, 15 ani mai tarziu, tabloul s-a schimbat: m-as scula dimineata simtindu-ma multumita si impacata si as pleca, doua ore pline de veselie mai tarziu, la job-ul meu, pe care-l ador, doar pentru a ma intoarce in cateva ore acasa, la copiii mei (pot avea maxim 2-3) sanatosi, echilibrati, isteti, ce se simt iubiti si fericiti, impreuna cu care sa-l asteptam pe “tati” cel iubitor, bun, inteligent, muncitor, de incredere, optimist si jucaush (mi-e clar de ceva timp ca nu as putea trai vreodata langa cineva fara simtul umorului) sa vina acasa. Si nu stiu cu ce s-ar ocupa copiii, dar stiu ca as vrea sa fie ceva ce le-ar placea si ceva ce n-ar fi rau sau periculos. Si nu stiu ce-ar fi pe patul in care l-as gasi pe sotul meu seara, dar stiu ca as merge fericita in dormitor daca le-am spune “Noapte buna!” impreuna copiilor nostri. Si nu vad doar familia, vad si prieteni si rude si hobby-uri, proiecte. Si, da, refuz, in mod constient, sa vad problemele vietii, desi stiu ca vor fi si ele. E un tablou, nu o fotografie!

Hmm… noi, oamenii… si, totusi, observati ceva ce lipseste in ultimul meu tablou, ceva batator la ochi, ceva ce n-ar trebui sa lipseasca pentru ca n-ar fi ceva urat sau rau? Sa va zic?! Eu… care ar trebui sa am echilibrul si intelepciunea necesare pentru a face tabloul sa prinda viata. Lipseste partea in care eu le invat si cea in care aleg cand, langa cine etc. le invat. Noi, oamenii, ce usor uitam de drum cand ne gandim la destinatiile sufletului nostru. Nu realizam ca avem castele magice de jur imprejur… Tot ce trebuie sa gasim este cheia; iar cheile se gasesc numai pe drum.

Acum, cand voi merge la culcare, ma voi ruga si pentru ea, pentru ca surioara mea mica sa gaseasca cheia, iar cel pe care-l doreste sa fie castelul in care sa fie fericita.

Luv u, sis!

And miss you!…

sâmbătă, 23 iulie 2011

Experienta?

Cred ca as putea scrie o carte despre dragostea nefericita, despre iluzii si dezamagiri: as vrea s-o scriu despre fericire!!!

duminică, 17 iulie 2011

Oceanele sunt din lacrimi

In fiecare dimineata ma trezesc si incerc sa fac ceea ce cred ca e mai bine. Apoi, seara, ma uit in urma si ma intreb de ce nu a mers, unde am gresit de s-a ajuns aici, de AM ajuns aici.

Daca stii cum este sa te simti atat de singur incat sa doara, fizic aproape, si sa stii asta cand esti inconjurat tot timpul de oameni, cand ai atatia oameni in viata ta… atunci… partea proasta este ca nu esti singurul! Iar partea si mai proasta este tot asta: intradevar NU ESTI SINGURUL CARE SE SIMTE ASA! Partea buna nu exista.

Realitatea este insa simpla: in marea asta de oameni vom fi atat de ocupati cu a ne minti unii pe altii ca nu doare, ca suntem destul de buni incat sa meritam lucrurile ce le avem, ca viata este atat de nedreapta incat sa nu ne ofere, mai mult sau mai putin, pe tava ceea ce ne dorim… ca egoismul nostru sa ne orbeasca si maine la tristetile celorlalti, iar naivitatea noastra egoista, ce ne spune ca trebuie sa traim incercand sa obtinem ceea ce dorim, ne va ocupa iarasi indeajuns incat sa nu avem timp sa ne bucuram de ceea ce avem.

Eu stiu un lucru: cand te simti mult prea singur, nu cauta un prieten, ci fi un prieten. E singurul lucru care ajuta.

vineri, 3 iunie 2011

Choices

Incearca sa fii un om de valoare si nu neaparat un om de succes.

(Albert Einstein)

miercuri, 4 mai 2011

Lectii –sau– Ce spui ca ai castigat cand ai pierdut

Ieri am plecat de la firma la care lucram de aproape un an si jumatate. Ar trebui sa vreau sa va povestesc, nu? Si totusi… nu e ceva despre care vreau sa vorbesc – nici cu mine insami.

Pentru ca nu sunt mandra de mine! Pentru ca am plecat deoarece am facut ceva foarte rau. Mi-e si frica sa ma gandesc cat de rau. Nu, de data asta n-am fost concediata, ci, mai rau, m-am concediat singura. De data asta n-am pe cine sa fiu suparata – doar pe mine insami. Acum… chiar am gresit – doar eu, eu si numai eu am gresit. Si, nu, nu doar am gresit, ci am dat-o in bara rau de tot: am facut rau unor persoane nevinovate.

Nu exista nici o scuza: “nu mi-am dat seama” n-are nici o valoare cand trebuia sa te gandesti; “am crezut ca” nu conteaza cand trebuia sa fi stiut; “nu am vrut” nu conteaza cand ai gresit.

Sunt greseli ce nu pot fi corectate. Sunt lucruri ce nu pot fi reparate. Sunt imagini pe care nu vrei sa le vezi cand te privesti in oglinda si sunt cuvinte pe care nu vrei sa ti le spui. Sunt preturi prea mari, pe care le poti da doar in rate. Si cum sti ca trebuie sa le platesti, e bine sa incepi cat mai devreme. Asa ca am inceput de unde am stiut: n-ajuta la nimic, doar face ordine, e corect, desi nicidecum echitabil.

Iar prima rata vine cu un bonus, sa-i zicem “linistea fugarului-las”, dar nu pot sa nu ma gandesc, ce lectie am invatat eu din toate astea? Daca maine as fi in aceeasi situatie, as proceda altfel? As face altceva in aceeasi situatie, stiind ce s-a intamplat acum? Nu stiu! Logica imi spune ca nu, pentru ca, desi regret enorm ce am facut, am facut doar ce am crezut ca e bine, insa toate celelalte imi spun ca nu e dreptul meu sa risc macar, pentru ca nu risc pentru mine, ci pentru altii. Cu toate astea, nu stiu ce as face daca maine as fi in aceeasi situatie mai ales ca eu am facut totul in mod automat, nici macar nu m-am gandit ca e vreun risc, ca ceva rau s-ar putea intampla. M-am gandit cum sa fac sa fie bine, dar nu m-am gandit ca ar putea iesi prost.

Si ma intreb… de cate ori intr-o singura zi incerc sa fac ceva bine, fara sa ma gandesc macar ca ar putea iesi rau? Frumos, nu, ma gandesc ca e posibil sa gresesc cand scriu un sir de cifre sau 5 randuri de text, dar nu fac acest lucru cand exista riscul de a rani persoane adevarate, ale caror sentimente nu pot fi retiparite?

Dupa ce-am fost furioasa timp de aproape doua zile, dupa ce inca o zi am fost trista si m-am simtit cea mai mizerabila colega ce puteam fi pentru ca am mintit oameni ce nu vroiam sa-i mint - nu asa si nu pentru si despre asa ceva - acum ma obsedeaza si intrebarea “ce pot invata din astea ca sa fiu sigura ca nu voi mai face aceiasi greseala din nou?”. Ma obsedeaza pentru ca nu pot sa-mi raspund si cu cat nu gasesc un raspuns cu atat il vreau mai mult, cu atat cred ca e mai important ca eu sa invat ceva din toate astea. Im plus, ma ajuta sa nu ma mai gandesc atat la cat de oribila sunt sau sa nu mai gasesc si alte motive pentru care sunt si mai oribila -  si, credeti-ma, lista e deja mult mai lunga decat o zi de vara si am sentimentul ca nu e decat varful iceberg-ului.

Ar putea fi o metoda de a ma asigura ca nu mai ajung in aceeasi situatie alta data, dar… n-as mai fi eu. Si ma intreaba lumea de ce sunt rea, distanta si rece! Daca as fi fost asa tot timpul, nu cred ca as fi facut atatea probleme. Oare asta e secretul, lectia?

P.S. V-am spus ca fetita mea nu stie ca am plecat? Nu ma simt in stare sa-i spun, nu inca, pentru ca va avea intrebari la care ma va durea la fel de mult si sa-i raspund deschis si sa-i spun varianta cenzurata.

luni, 7 februarie 2011

Poezia-jurnal

Exercitiul se cheama “Eu sunt parinte” si l-am facut la cursurile Scoala Parintilor, dar merita sa-l faceti si voi, indiferent ca sunteti parinti sau nu: doar completati varianta voastra dupa fiecare paranteza! Poate ca daca il recititi apoi, cat mai detasati, veti reusi sa va vedeti putin altfel si astfel sa invatati ceva. Enjoy!

 

 

EXERCITIU DE COMUNICARE INTRAPERSONALA

Eu sunt… (doua lucruri care sunt adevarate despre tine) mama si o femeie puternica.

Ma intreb… (despre ceva care te intereseaza) despre viitor si depre valorile pe care aleg sa le urmez.

Vad… (imagineaza-ti ca vezi ceva) trecutul si prezentul.

Aud… (imagineaza-ti ca auzi ceva) ceea ce aleg sa aud.

Vreau… (ceva ce vrei cu adevarat) sa privesc mereu in urma fara regrete.

Eu sunt… eu.

 

Ma prefac… (ceva ce pretind ca e adevarat) ca sunt mereu alta persoana, in functie de ce se asteapata de la mine (de ceea ce le este mai usor celorlati sa vada, sa accepte si sa inteleaga).

Simt… (ceva ce simt chiar acum) copilul meu.

Sunt ingrijorata… (de ceva ce este in mintea mea) ca pierd prea mult timp alergand pentru lucruri efemere.

Plang… (fiindca e ceva care doare intradevar, care dezamageste) cand cred ca trebuie sa renunt la ceva (inclusiv o idee, un vis, o speranta, o convingere sau chiar o parere despre cineva).

Eu sunt… cum aleg sa fiu.

 

Inteleg… (ceva ce stii ca este adevarat) ca noi ne schimbam zilnic.

Spun… (ceva ce crezi intradevar) ca totul va fi bine.

Visez… (ceva la care visezi) sa simt mai mult, sa fac mai multe lucruri bune, sa invat mai multe lucruri utile si sa traiesc mai frumos.

Incerc… (ceva pentru care depui efort) sa fiu mai buna azi decat eram ieri.

Nadajduiesc… (ceva la care speri) sa privesc inapoi impacata si fara regrete la sfarsitul vietii.

Eu sunt… altfel azi decat ieri.

 

Catre COPIL (un gand pentru COPIL)

“O lupta-i viata, deci te lupta

Cu dragoste de ea, cu dor!” M.E.                                 [Mihai Eminescu – si unul dintre citatele mele, preferate! Si ale bunicii!]

Am avut doar cateva minute pentru a completa fisa si nu cred ca a stat nimeni sa stearga sau sa corecteze. Asta era si ideea: sa scrii sub primul impuls, ceea ce iti vine prima data in minte. Asa, citind apoi, ar mai fi multe de completat, dar nu asta este ideea. Incercati sa recititi gandindu-va ce spun despre dumneavoastra cele notate si nu ce altceva sau cum altfel ar fi trebuit sa scrieti.

Eu am scris doar pentru mine, de la inceput n-am avut intentia de a impartasi cu cineva cele scrise. Blogul nu se pune, pentru ca nu am nevoie ca voi sa vedeti micile mele masti de zi cu zi: aici pot fi eu insami si m-am gandit ca poate v-ar placea sa-l faceti si voi!

Unii parinti aflati la curs l-au citit cu voce tare si, desi n-am simtit imboldul de a le urma exemplul, rar am fost atat de impresionata. Creionul si foaia din mana mea tremurau mai rau ca piftia plimbata in masina mea, pe drumurile Romaniei. Cursul a durat doua ore, iar la sfarsitul acestuia a trebuit sa imi adun ideile si sa prezint ceva, dar, cu tot zambetul de pe buze si vocea calma, trebuia sa-mi asez ideile in minte cam cum numara copiii cu abacul, caci cu greu imi puteam lua gandul de la cat de sinceri putem fi, daca vrem, si cat de diferiti si, in acelasi timp, de asemanatori suntem. M-a impresionat enorm. M-au impresionat enorm. Rar mi se intampla ca ceva sa ma faca sa tremur, la fel cum rar mi se intampla sa ma blochez, sa fiu impiedicata (stangacie provocata de altceva dincolo de vesnica mea tendinta de a calca in singura balta de pe strada), de a ma balbai in idei etc. – ceva trebuie sa ma miste foarte puternic pentru a provoca asta!

Have fun! Smile

 

P.S. Muzica din sala era cea de sus, pusa pe o prezentare cu peisaje mirifice de toamna.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Doar pentru parinti–trust me!

In seara asta am doua povesti sa va spun.
Amandoua sunt, oarecum, despre mine, pentru ca reprezinta perspectiva mea asupra lucrurilor, si, in acelasi timp, niciuna nu este doar despre mine, pentru ca eu nu sunt niciodata singura. Pare deja c-ar fi dintotdeauna, dar cand visez, visez ca sunt si mama, orice as face, oriunde as fi. Eu, cea care sunt astazi, sunt mama – in orice clipa a vietii mele, in orice ipostaza.Face parte din mine sau, mai bine zis, in fiecare secunda, eu fac parte din aceasta relatie. Cine sunt, cum sunt, toate includ si maternitatea. Dar sa trec la subiect!
Toti cei ce ne stiu problemele legate de scoala, pe care le avem, imi recomanda sa schimb invatatoarea. Acum o saptamana, privindu-mi fiica fiind ea insasi intre colegii sai de la teatru, eram foarte convinsa ca asta este solutia cea mai buna. Si totul a fost bine pana a aparut prima ocazie de a-i spune despre aceasta posibilitate. Atunci mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt chiar simple, iar cand, in sfarsit, am discutat cu ea subiectul acesta, mi-am dat seama ca totul este mult mai complicat decat am vrut sa vad.
Sigur, o mut. E simplu de facut si cate sanse sunt sa dea peste un pedagog mai rau (Doamne, Ferestre, eu zic ca sunt foarte putine!)?! Insa dincolo de acest plus, lucrurile se complica.
Acum cateva luni, intrebata, pentru a-mi fi verificate “acuzatiile”, cum anume o deranjeaza un colegutz, cu lacrimi curgandu-i pe obrajori si tremurand toata de frica a avut curajul sa articuleze adevarul in fata tuturor, doar pentru a fi interogata in continuare depre acelasi subiect si pentru a fi acuzata ca minte, de catre invatatoarea ce tipa si de catre mama copilului respectiv, isterica in acel moment, in propria clasa, in fata unui numar mare de parinti si a colegilor ei. Cand n-am mai suportat, am luat-o de mana si am iesit pe usa, dar n-o sa uit niciodata mandria, printre toti nervii pe care-i aveam atunci, pe care am simtit-o pentru ca aceea era fiica mea si pentru ca avusese curajul sa faca ceva ce multi adulti n-ar avea niciodata puterea sa faca.
Iesite pe usa am izbucnit in lacrimi amandoua si asa am mers pana la banca din spatele blocului, unde am asteptat sa se linisteasca. Cum a spune adevarul fusese ideea mea, am auzit atunci, la sugestia unor solutii pentru viitor, ceea ce nici un parinte nu si-ar dori sa auda (“De ce sa mai am incredere in tine, daca am facut ca tine si uite ce a iesit?”) printre lacrimi si cuvinte cu care incerca sa se convinga ca a spune adevarul este o afacere proasta. Au urmat dezamagirea, tristea si furia ce-o simteam de partea ei aproape in fiecare clipa, sentimente ce nu le mai simtisem vreodata din partea ei catre mine si care au durat cateva saptamani bune. Am trecut peste asta, dar nu fara a o schimba pentru totdeauna, nu fara a lasa o cicatrice in sufletul ei.
Pentru toata suferinta pe care i-a provocat-o cu ATATA CRUZIME, unui sufletel atat de cald si nevinovat, si DEGEABA, doar din cea mai jalnica prostie (un om inteligent ar fi stiut sa procedeze altfel, indiferent de interese!) si pentru a pupa in … un parinte pentru ce? – pentru bani, pentru fani care la randul lor sa returneze sarutul? As ucide-o pe invatatoare, sincer, dar la figurat, bineinteles, sau, cel putin, as privi-o suferind cu o placere pe care nu cred ca mai exista vreo persoana pe lumea asta care sa mi-o poata oferi!!! La propriu de data asta! Singura consolare a mea este, si a fost, faptul ca Domnul Este sus si El Vede totul si Va Avea Grija de copilashul meu.
Iar in acea zi oribila, la nici doua ore dupa ce ne-am intors acasa, ce credeti ca mi-a spus fetita mea, in intelepciunea ei nevinovata? Ca alege sa nu mai fuga de probleme si ca se va descurca cu totul! Avusesem o discutie pe tema asta, in care incercasem sa-i explic ca daca mereu vom fugi de probleme, niciodata nu o sa putem sa invatam sa le rezolvam s ca vom pierde multe lucruri de pret pe drum. Si lacrimi ii curgeau din colturile ochishorilor, probabil pentru ca trebuia sa faca acea alegere, in timp ce spunea curajoasa ca vrea sa-si pregateasca lectiile pentru a merge a doua zi la scoala, indiferent de cat de rusine ii era (ei!!!) pentru ca nu fusese crezuta si pentru ca fusese acuzata ca minte si indiferent de ce-i vor zice copii, invatatoarea sau mama acelui copil.
Si iar am fost mandra si recunoscatoare pentru copilul ce-l am!
By the way, a doua zi a venit de la scoala cu doua vesti. Prima a fost ca invatatoarea venise la ea ca sa se impace cu ea (ca si cand ar fi iertat-o pe fetita mea!) si chiar o pupase (va imaginati cam ce-a gandit depre asta un copil care nu-i cel mai prost tufis din gradina!). A doua nu mi-a spus-o insa imediat: a trebuit sa intreb daca il mutase pe colegul ei in alta banca, cum sugerase, tipand, mama copilului si cum ii spusesem eu ca se va intampla, doar ca sa aflu ca, de fapt ea fusese cea mutata. Aceasta a fost o alta dezamagire, o alta lovitura pentru ea! Ca sa intelegeti de ce, trebuie sa stiti cateva lucruri: in primul rand, ea se ataseaza foarte mult de unele obiecte. Era atat de mandra de bancutza ei (si acum vorbeste zilnic despre ea, “banca unde stateam eu inainte”, cand imi povestete ceva de la scoala!), cea in care a inceput sa fie scolaritza! Noi doua mergeam sa o vizitam in fiecare seara, cand avea cursul de teatru: o saluta, se aseza in ea, ma ruga sa stau si eu in ea, stergea tabla (ceva ce nu i se permitea in timpul zilei si ceva ec-si dorea foarte mult!), ne uitam prin clasa, apoi ii spuneam la revedere clasei si bancii si plecam. Ii placea sa stea la perete, se simtea mai in siguranta si ii placea cum se vedea clasa de acolo. In al doilea rand, a fost mutata nu doar fara sa fi gresit cu nimic, ci intr-un mod care facea acest lucru sa para ca o pedeapsa, nu doar pentru ea, ci si pentru alti colegi. Imediat dupa, colegii respectivi, copii cu care se intelegea bine pana atunci, i-au reprosat ba unul ca din cauza ei a fost mutat, ba o colega, ce acum stateam in spatele ei, ca nu mai sta tot cu baietelul acela in fata, acesti copii nevorbindu-i si ocolind-o cu priviri suparate timp de mai multe zile. Din nou, APLAUZE pentru toti dascalii ce nu se gandesc pentru o clipa macar la copii, incompetentii ce pot fi cumparati, lingusiti sau care sunt mult prea fricosi ca sa faca lucrul corect cand mai prind cate un gol prin ceata prostiei si indiferentei!!!
Si, plangand la pieptul meu, m-a rugat sa-i promit , pentru a-mi spune de ce-i trista, sa nu-i spun nimic invatatoarei pentru ca ii e frica de ea! Aplauze, doamnelor si domnilor, caci, papuceii mei, altceva oricum n-avem ce face in tara lui “o mana spala pe alta”, asa ca macar sa-i aplaudam pe toti cei ce se tin de mana, spijinindu-se in mizerii, in timp ce merg plini de noroi prin mocirla, fara sa-si dea seama ca, fiind alaturi de aia din balta, innoata si ei tot pe-acolo!!!
Pana atunci si de atunci incolo fetita mea a mai avut parte de multe probleme, dar niciodata, in afara de acele aproape doua ore, n-am mai auzit-o dorindu-si sa plece in alta clasa. Si din ziua aia a incercat sa se descurce fara a mai apela la mine sau la altcineva! [Admirabil, daca nu va ganditi de unde ar veni o astfel de atitudine si ce implicatii ar putea avea ea in viitor!]
In plus, acum pare sa se fi obisnuit cu colegii (si ei cu ea!), iar in clasa sunt doi fratiori  (fata si baiat, copii buni la suflet si cu mult bun-simt) de care este foarte atasata.
A o muta inseamna sa ajunga intr-o clasa cu 10 baieti si cu doar o alta fetita. Cat de indicat poate fi sa-ti petreci primii opt ani de scoala intr-un astfel de colectiv? Va avea sansa de a-si alege o prietena? Nu! Va avea sansa sa se dezvolte intr-un colectiv mixt? La o ratie de circa 9% versus 91%…
Si stiu ca-i va fi dor de clasa ei frumoasa, la care tine atat de mult, si de colegii pe care-i va lasa in urma!…
Probabil ca daca ar fi fost o clasa mai echilibrata, poate as inclina putin mai mult pentru asta, dar asa…
Dar o vazut-o o data pe invatatoarea aceea si era foarte incantata de felul cum se poarta cu copiii, desi, in aceiasi fraza, mi-a spus ca o doamna ca cea care a inlocuit-o pentru o saptamana pe invatatoarea ei nu mai exista, so…
A zis, pana la urma, si zice, acum, ca vrea sa se mute. La inceput a spus ca nu stie ce sa aleaga, ca vrea sa aleg eu. Si a tinut-o asa vreo trei zile.
Nu stiu ce sa aleg si nu pot s-o las pe ea sa aleaga, desi are tot dreptul la a avea o parere si ca aceasta sa-i fie luata in calcul. Vreau doar sa nu-i fac mai mult rau, fie fericita, sa aiba parte de scoala pe care o merita orice copil si sa creasca in cel mai bun… grup de persoane, anturaj, dintre cele disponibile, dar care sa fie macar peste limita celui mai natural bun simt. Sunt atatea de luat in calcul si chiar nu mai stiu care sunt prioritatile, care aspecte sunt cele mai importante.
Deci o mut? Nu stiu, chiar nu stiu! Acum mi-as dori sa fiu maritata, sa am alaturi un adult caruia sa stiu ca-i pasa intradevar, in care sa am incredere si a carui parere s-o respect…
Si eu care credeam ca partea cu pampershii e grea! And yes, I know that most of those that are likely to stumble across my blog don’t yet care about stuff like this nor understand it or why is it so important, but that’s why I’ve chosen the title displayed above.
And to those of you who find themselves in that last category I want to say, once again, the much too used, but nevertheless true fact that raising children it’s an experience much more rewarding than all the stress this responsibility and this relationship brings into any parent’s life. [Yep, I’m 70 going on 80, full speed! Years!]

duminică, 30 ianuarie 2011

Oare cum ar fi?

Mi-ar placea sa am multi copii, unii chiar mai mari decat fetita mea, adoptati, vecini de la 0 la… 100 de ani, tinerii cu bun simt si un suflet bun si batranii cu o fire vesela, sa facem schimb de vizite cu couch-surferi cat mai diferiti si mai interesanti, sa avem cel putin un caine si o pisicutza, pe langa alte animalutze, sa cresc flori si legume si puishori care sa moara de batranetze, sa ma plimb cu bicicleta si sa cant la chitara si la pian, sa desenez s.a. gen diy, sa zbor cu paratanta in zilele frumoase de vara, sa merg pe jos duminica si de sarbatori, cu familia, la Biserica, sa citesc tot ceea ce-mi doresc, sa gatesc, sa scriu, sa fac voluntariat, sa fiu invatatoare, diriginta si profesoara de stiintele naturii sau matematica, traind decent din salariul acesta, cu toata familia mea, plus sa am revista mea, sa merg la o facultate unde sa nu iti spuna ce sa gandesti, ci unde sa te indemne sa studiezi mereu ceea ce te intereseaza si sa-ti pui propriile intrebari pentru a invata cum sa gasesti mereu alte modalitati de a schimba lucrurile in bine, sa locuiesc intr-un orashel mic, dar plin de viata, cat mai aproape de munte, cu multi copaci si patru anotimpuri, cu cel putin un rauletz/lacushor si intr-o comunitate unita de oameni ce au valori asemanatoare cu ale mele si care fac multe lucruri impreuna si pentru care sa pot face mereu ceva pentru a o face mai frumoasa, mai buna. Si sa am timp de toate. Si energie. Si sa am in jur toata familia si foarte multi oameni pe care sa-i iubesc, sa-i respect si in care sa am incredere (incredere, in general vorbind). Hmm… cred ca si fetitei i-ar placea toate acestea la fel de mult!

P.S. LOL Era sa uit: iar alaturi sa am un om pe care sa-l iubesc mereu altfel si tot timpul la fel, un barbat pe care sa-l cunosc cum imi simt sufletul, in care sa am incredere si pe care sa-l respect, care sa aiba aceleasi valori ca si mine, caruia sa-i fac viata mai frumoasa si care sa ma iubeasca pentru ceea ce sunt eu si doar pentru atat.

Da, am avut o zi grozava ieri!

Cel mai mult imi place sa vad ochishorii fetitzei mele sclipind de fericire in libertate!…

vineri, 28 ianuarie 2011

De ce?

Azi am fost la sedinta cu parintii. Prima sedinta adevarata care s-a tinut pana acum. Concluzia?

7 tigari, dupa, in jumatate de ora si… I NEED MY BLOG!!!

Dar sa o iau cu inceputul…

Fiica mea a inceput, in toamna, clasa intai. N-am considerat necesar sa “aleg” invatatorul pe care-l va avea copilul meu; mi-am zis ca un cadru didactic este, pana la urma, un cadru didactic, lucru sinonim pana nu demult, pentru mine, cu o suma de calitati demne de tot respectul.

Stiu!… Chiar si cei dintre voi care n-aveti copii probabil ca zambiti de naivitatea frazei de mai sus!

M-am ales cu o invatatoare care nu doar ca nu are pic de metoda pedagogica (siguranta observatiei pe care se bazeaza aceasta afirmatie se naste nu numai din propria-mi parere, ci provine si din concluziile altor parinti, inclusiv a unei mamici, invatatoare la randu-i), ci are si un caracter… hmmm… mizerabil?… : duplicitara, barfitoare, inganfata, rautacioasa (in sensul cel mai meschin al cuvantului), profitoare, vulgara, nesimtita, manipulatoare, prost crescuta, inculta (yep! si ganditi-va cine spune asta, care sunt standardele de comparatie, caci nu sunt chiar clienta fidela a salilor de spectacole, de biblioteca sau de teatru! Si nici cea mai delicata floare din gradina!)… ass-kisser (in romana suna prea urat!)… plus o fire incordata si nervoasa. Iar astea sunt doar, doar, cele care-mi vin in minte acum SI care pot fi descrise printr-un singur adjectiv [almost]!

- manipuleaza copilasii pentru a-i face sa se simta prost si pentru a-i face sa accepte toate… regulile ei ca fiind corecte!

- isi schimba “parerea” de la o clipa la alta si in functie de public!

- exagereaza cand si ce ii convine sau se face ca nu aude, efectiv!

- isi asuma in continuu meritele copiilor, dar mereu se spala pe maini de esecuri!

- minte sau uita foarte repede ceea ce afirma!

- “zambeste frumos” oricui crede ca-i va putea aduce orice folos!

- nu-si preda toate orele si nu respecta orarul (nici macar ca principiu nu-l considera ceva important!) !

Dar nu, nu voi mai continua, caci simt cum incep sa-mi curga iar lacrimi… de neputinta, de dezgust si de dispret pentru toti cei care lupta pentru a-i acoperi greselile.

Ce rost are sa-i descriu defectele si greselile, de neiertat unele? Vreti sa cititi mizerii despre oameni? Luati Click & co.! Vreti povesti despre lucruri urate care s-au intamplat? Uitati-va la stirile de la ora cinci!

Eu vreau doar sa inteleg DE CE permitem unor oameni mizeri sa faca tot felul de nedreptati, rautati si sa nu-si faca datoria? DE CE ii acceptam? DE CE tacem din gura si zambim partas din coltul ochiului doar cand nu ne vede nimeni? DE CE n-avem curajul sa ne sustinem parerile, sa luptam pentru principiile noastre?

13 parinti si toti tac? Pardon, nu toti, vreo trei considera ca este o mare greseala ca un copilas de clasa intai sa nu vada lumea “ca pe o jungla, in care cel mai puternic supravietuieste” (citam! Si se vorbea de rautatile pe care si le impart copiii, unii altora!) si inca vreo trei cred ca parintii le-au facut un mare bine cand i-au batut in copilarie si cand au tipat la ei (5 minute dupa ce exact aceleasi persoane ma atentionau pe mine ca este foarte important ca un copil sa invete respectul de sine intai din familie, dar, bineinteles, atunci subiectul era altul si politica partidului cerea o alta parere, intelegeti voi…). Si, da, cireasa de pe tort, caci ce-ar fi prostia fara rautate, vreo doi dintre acesti parinti alaturi de invatatoare considera ca doar eu am o problema si ca toata problema se trage de la familia mea (cu un sot in minus, ca sa fiu mai exacta) si de la, citez invatatoarea in timp ce vorbea privindu-ma cu subinteles, “unii copii [ce] nu sunt, pur si simplu, destul de dezvoltati, nu au capacitatea cerebrala necesara, au materie cenusie mai putina, intelegeti voi…” (si continua povestea cu un exemplu luat din vasta ei experienta in educarea copiilor, ce includea o fetita “care nici cand a terminat clasa a 4-a nu stia sa scrie dupa dictare sau sa citeasca, dar care mi-a facut cea mai mare bucurie cand a citit si a scris textul cu “La revedere, doamna invatatoare!” [?] si am privit asta ca un cadou de sfarsit, stiti cum se fac, cum fac parintii la terminarea clasei a patra”, anuntand apoi fericita ca si la ea a venit Mosul si multumind pentru cadouri etc.. Era prea tare continuarea, prea de prost-gust, ca sa nu va distrez cu ea, mai ales ca m-am amuzat o clipa la gandul de a nota si aceasta discutie pe procesul verbal pe care-l scriam pentru sedinta Devil Winking smileSmile!) Dupa toate discutiile astea, sfarsitul sedintei, stiti care a fost, ca la sedintele PCR-ului [cel putin asa mi le imaginez eu!]? A citit (in fuga, 1-2 min.!) vreo 6-7 (maxim, ca sa ma simt eu indulgenta!)… citate despre educatia copiilor, care mie, 1st fan al vorbelor pline de intelepciune, mi-au sunat grotesc citite asa, atunci si acolo. Nu de alta, dar cred ca trebuia sa aiba ce raporta conform cu politicile, principiile si regulamentele ce tapeteaza peretii scolii! [Da, stiu ca sunt rea pentru ca gandesc asa, dar… sincer asta mi-a parut a fi totul!] Lovely! Absolutely lovely! Wtf suntem in 2011, cine altcineva sa scoata pe gura nu doar aberatii, ci si rautati meschine si patetice, daca nu chiar cei care ar trebui sa fie mentori ai generatiei urmatoare!!! Restul parintilor?… Si-au pastrat parerile pentru dupa sfarsitul sedintei (si, credeti-ma, au cateva!)!

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Imi vine sa urlu! Mrrr si yac!

Acum pe bune, caci eu n-am avut experienta asta, dar empatic privind lucrurile, daca ati fost batuti macar vreodata de parinti, in copilarie, a fost asta o experienta revelatoare? Am ratat ceva? Cum v-ati simtit atunci, caci eu m-as gandi ca mai degraba v-ati simtit mici si neputinciosi si singuri si neintelesi si nedreptatiti si speriati si confuzi si furiosi, decat rusinati de vina ce-o purtati in ochii parintilor?! Spre ce revelatii v-a condus violenta parintiilor si abuzul profesorilor???

Faptul ca au supravietuit acestor abuzuri si au ajuns adulti care nu au o parere prea rea despre ei, ii face, zic eu, pe acesti fosti copii abuzati, acum adulti - ce se simti depasiti de situatie uneori si care ar fi multumiti ca ai lor copii sa se descurce in viata “macar la fel de bine ca ei”, sa-si aminteasca ceea ce li s-a spus, probabil cel putin o data, cum ca “datorita mie [parintelui] ai ajuns ceea ce esti”, de catre parintele ce i-a abuzat… etc. Azi, acum, chiar n-am chef de explicatii lungi. Cred ca mi-am terminat partea la sedinta! LOL [umor negru Smile]

As vrea sa-mi spuna si mie un cadru didactic, oricare, chiar si teacher-a fii-mii, scoala, ca institutie, are cumva datoria, scopul sau interesul de a-i multumi pe acesti parinti, aplicand metodele lor de educatie, “sanatoase” si cu traditie, sau ar trebui sa educam copii pentru a nu accepta macar astfel de conceptii, indiferent de situatie, daramite sa le sufere, sa le traiasca? Tare mi-ar placea acum sa aud cu ce argumente ar avea curajul vreun invatator/profesor sa apere direct violenta fizica si psihica! Dar nu, nu cred ca asa ceva ar fi posibil, caci oamenii cu un caracter violent sunt, din cate am vazut eu, si destul de speriati si complexati, iar astfel de oameni prefera sa se ascunda dupa ambiguitati, iar intr-o societate care condamna, cel putin teoretic, dar deschis, un astfel de comportament, le-ar trebui prea mult curaj ca sa-si afirme parerea sincer.

27.11.2011, suntem adulti, suntem parinti si

- ne e frica sa vorbim?

- credem ca trebuie sa ne educam copiii pentru a fi niste mici agresori manipulatori?

- credem ca violenta fizica este o solutie?

- nu credem ca exista violenta psihica?

- aparam incompetenta? (si, atentie, singurul scut de care are nevoie cateodata este indiferenta!)

- nici macar nu ne dam seama ca asa cum ne vom creste copiii asa ii vom avea?

People, where are we?! Cum e posibil??? Maine o sa vrem sa ardem vrajitoare pe rug in timp ce ne intrebam incotro se indreapta societatea asta!!!

Dezgustul, dezamagirea si durerea pe care le simt acum nu stiu sa le descriu in cuvinte! Nu pot!

Sa-i mai dau o sansa invatatoarei? Asta mi s-a propus a doua oara cand am mers la directoarele scolii! Cum, de ce, pentru ce? Miza e prea mare pentru mine, e vorba de sentimentele copilului meu (si de felul in care se desfasoara primul ei contact cu scoala!!!), ca sa pot “da de la mine” inca o sansa! De ce se ambitioneaza directoarele scolii in a o apara? Fie ca fac o pura greseala, fie ca incearca sa-si acopere posteriorul, fie ca se tem sau nu vor sa se oboseasca, mie nu-mi pasa. Si ele si-au avut ocazia lor de a face ceva pentru a indrepta lucrurile, la fel ca invatatoarea, iar sedinta din aceasta seara mi-a aratat cat au esuat. Si ce sanse aveau ele sa schimbe caracterul, convingerile si metodele unui invatator de varsta doamnei? Cum sustinea si teacher-a, azi, la sfarsitul sedintei, in gura mare, in mijlocul parintilor, zambind larg si foarte mandra de ea, “Eu sunt de moda veche!” – se vorbea despre metodele… hmmm… vechi?… de educare a copiilor de catre parinti (tipat & lovit)! Yac! Conceptiile ei imi fac greata, una la fel de mare ca si cea produsa de… mobilitatea lor, caci, scoasa din mediul cu cativa fani galagiosi ai acestei metode, sigur nu si-ar mai fi sustinut atat de ferma parerea (asta daca si-ar mai fi amintit-o cu totul, caci memoria ei este foarte selectiva!)

Cat regret acum ca nu am inregistrat macar o parte, o mica parte, a acestei sedinte de doua ore! V-ar fi placut, daca apreciati umorul negru si/sau publicatiile/emisiunile amintite mai devreme! Din pacate, nervii mi-au redus IQ-ul la jumatate, ca de obicei!

Apropo stie cineva cum poti proceda in asemenea cazuri? Caci eu refuz sa-mi mut copilul (sugestia directoarelor, v-ati prins, nu?), care nu a gresit cu nimic, luandu-l de langa colegii cu care a inceput scoala si pe care-i cunoaste, doar pentru a-i permite unui om cu un caracter inadecvat acestei meserii si de un profesionalism insuficient sa-si faca meseria nestingerit langa copii ce-ar avea nevoie sa stie multe lucruri bune pe care le-ar putea invata doar de la scoala (facuta in alte conditii, bineinteles).

Yep! Am asteptat sa vad care va fi rezultatul discutiei directoarelor cu invatatoare si, manata doar de rautatea dezamagirii, imi place sa cred ca in aceasta seara colega lor invatatoare le-a facut foarte mandre, de vreme ce o apara atat. Acum voi merge peste ele: inspectorat, organizatii pentru drepturile copilului… nu stiu! V-as fi recunoscatoare pentru orice sugestie!

Trebuie sa mai existe si oameni integri, independenti, corecti si competenti pe lumea asta, nu?

Nu zambiti iar! Sad smileO spun cu lacrimi in ochi, intrebandu-ma de ce trebuie copilul meu, sau oricare copil, sa aiba parte de asa ceva!!! Cer chiar atat de mult? De ce trebuie sa ai bafta de invatator cand ajungi in clasa intai?!

El mundo de Nini - Que sabes de mi

Asculta mai multe audio soundtrack

Daca intelegeti versurile melodiei, vreau sa va spun ca eu chiar cred in ele. Inca.

Nu vreau sa fiu… multe lucruri pe care le consider urate. Si nu vreau sa-mi cresc copilul asa, nu eu; cum o deveni, pana la urma, este alegerea ei, una la care inca consider ca are dreptul. Desi am locuit mereu cu parintii mei, am fost educata mai mult de o bunicutza de la care am luat principiile de care sunt cea mai mandra si nu, nu au fost si, sper, nu sunt expirate.

De ce trebuie sa ne educam copiii pentru a se descurca/invinge [“ce?”, “pe cine?”, “de ce?” ar trebui sa conteze si ele nu?] intr-o lume cat mai rea daca incercam sa o facem mai buna (cati am sustine ca nu facem asta?) si/sau [mica digresiune, chestia cu si/sau cred ca este singura cicatrice pe care mi-a lasat-o Dreptul Smile], revin, si/sau, speram, ne dorim si/sau asteptam o lume pe care sa o faca ei mai buna???

Negativul nu poate crea ceva pozitiv decat ajungand la zero, delimitandu-se de trecut si continuand pe o cale mai buna!

DE CE trebuie sa ne educam copiii pentru a se descurca/invinge intr-o lume cat mai rea daca incercam sa o facem mai buna si speram, ne dorim si asteptam o lume pe care sa o faca ei mai buna???