Daca stai singur intr-o camera si esti mic (nu sunt sigura ca e vorba numai despre varsta, s-ar putea sa se tina cont si de statura!) in spatele tau bantuie fantome, gnomi, monstrii, pitici (different than gnomi), balauri, elfi, vrajitori si vrajitoare, dragoni… si… altii, toti odata (big crowd out there!), pe care eu nu-i pot recita in sir. Sunt de statura unui adult, cu exceptia celor scunzi, of course, au nasul lung, au masti de la nas in jos (ascutite sub barbie!) ca sa nu fie recunoscuti, au palarii negre si ascutite, care ajung pana la nori, dar care se fac mici cand intra inauntru, pot trece prin sau intra in pereti sau in tine si iau copii. Dar se pot face si “solizi” (sau vizibili, de altfel) atunci cand vor sa te prinda! Dupa ce ii iau pe copii nimeni nu stie ce fac ei pentru ca pot face orice. Doar doua lucruri se cunosc: ii pot transforma in monstrii, cum sunt ei, sau ii pot manca. A! Si nu au mame, sunt singuri. Iar Politia stie de ei, dar "nu vor" sa spuna la stiri pentru a nu-i speria pe copii.
Adultii nu le plac pentru ca sunt mari si se pot lupta cu ei, iar daca te uiti in spate cand se apropie de tine, desi nu-i vezi, te lasa in pace pentru urmatoarele doua secunde.
Ceva mai devreme a venit sa ma roage sa iau si eu un copil de la “fabrica aia de copii”.
Saptamana asta, cand am glumit cu ea ca am inscris-o pentru la anu’ iar la gradi, s-a suparat ca nu am intrebat-o si pe ea pentru ca “este viata ei si ea trebuie sa hotarasca ce vrea sa faca” (citatul era doar pentru a arata ca asta a fost expresia ei!).
Mi-e mila sa-i raspund cand ma intreaba cum se face "carnea de mancat" asa ca schimb subiectul de fiecare data. Crede ca poate face vraji ca sa ma sune dupa un telefon de jucarie. Crede ca jucariile prind viata noaptea, cand toti dorm si… apropo, nu stiati ca toate lucrurile au un suflet si ca animalele vorbesc si ne inteleg atunci cand le vorbim?
Mi-am crescut fetita incercand, cu succes, sper, sa o invat ca viata este libera, ca este frumoasa, ca Mos Craciun exista pentru ca exista in sufletele noastre, ca lumea e plina de lucruri minunate ce asteapta sa fie descoperite sau traite, ca exista logica in toate si o gramada de reguli dintre care trebuie sa le alegi pe cele pe care vrei sa le urmezi. Am incercat sa o invat care sunt conveniile si regulile, ce se asteapta de la ea sa faca, ce este bine sa faca si de ce. “De ce-ul”, mai ales, este foarte important!
Mancam in care pat apucam sau prin casa, din mers, cateodata adormim amandoua printre jucarii la doua noaptea, scriem in poala, folosim sapunul lichid pe post de sampon cand ramanem fara, stie sa manance pilaful din cratita din frigider folosind doar o felie (mica!, trust me) de paine, invatam matematica cand sunt la volan si alfabetul dupa pungile de chips-uri, imi poarta hainele cate o zi intreaga prin casa (mai ales hainele sclipicioase sau camasile din saten), ii place sa ma machieze, activitatea noastra de bounding, between girls, este jumulitul flocilor mei de pe picioare cu penseta (amandoua am hotarat ca, atunci cand va ajunge la pubertate, vom analiza serios studiile care arata ca epilarea definitiva produce cancer), tocmai i-am cumparat o olita mai mare pentru ca e mai usor (si igienic) pentru toata lumea sa foloseasca olita pana va ajunge la O.B.-uri si va avea fundul destul de mare incat sa nu cada in w.c. daca nu se tine cu mainile de colac, stie sa-si faca un sandwich doar cu ketchup… As continua, dar cred ca as oripila orice parinte ar citi.
Nu cred ca sunt o mama rea: stie regulile, stie ce ar trebui sa facem si, de obicei, incercam sa facem lucrurile “normal”. Doar ca nu tin atat de mult la a-mi vedea copilul de 7 anisori mancand cu maniere impecabile la masa, daca nu are chef, nu tin s-o spal numai cu Klorane (sampoanele cu sclipilici sunt mult “mai distractive” si muuult mai enervante pentru mami!), mi se pare amuzant sa o aud zicand aiurt la iaurt si cred ca o cina de chips-uri s.a., o zi de fast-food sau o joaca in balta nu sunt cele mai oribile lucruri din lume.
Cand ea invata sa vorbeasca eu ma chinuiam sa-i explic ce-i ironia.
Probabil cateva mamici ar scuipa Cola dietetica - “cu pai si fara gheatza” - pe nas daca le-as spune astea la un suc!
Well… that’s us: that’s me and that’s her! Ma streseaza cand nu ma lasa sa imi scot punctele negre (ma pitesc in baie de ea, pana ma gaseste!), cand imi spune sa nu mai arunc servetele murdare langa pat la fiecare muc etc. Ma streseaza, dar imi place de ea.
O sa invete cum se foloseste cutitul de peste, nu e nici o sansa sa nu stie engleza sau cum sa foloseasca un calculator, cand va fi mare, la fel cum sunt sigura ca o sa stie si sa scrie sau sa citeasca fara a o obliga sa le invete de la grupa mica.
Ma uit la ea si sunt mandra: e desteapta, e ascultatoare, e buna la suflet, e corecta, are o fatzuca de Bambi adorabila, e harnicutza, are simtul umorului si o imaginatie foarte bogata, e curioasa, e vesela, isi face repede prieteni, e plina de energie si e… ea. E… copil.
Din salata, ea mananca castravetii, pe care eu ii urasc, iar eu rosiile; ea danseaza pe manele si pinguini, eu ascult muzica populara (some… not all!), care o deranjeaza la urechi; adora rozul-urasc rozul (a trebui sa-i promit - real promise! - unei prietene ca n-o s-o imbrac in albastru daca e fata, cand eram gravida); ii plac zorzoanele si chestiile cu dantela-matase-volane-pliseuri-ciucuri-imprimeuri multicolore-snuruletze-strasuri-paiete-margele, toate odata, daca se poate, in culori tipatoare, lucioase, preferabil – imi plac hainele simple, care se spala la masina, usor de calcat, comode, care se asorteaza cu orice… Insa lista cu lucrurile pe care amandoua le iubim ar fi imensa!
Petrecem mult impreuna, ne povestim tot felul de minuni, o ador si stiu ca ma adora si am incercat sa ii arat ca ea este… ea (LOL), iar eu sunt… guess what? me!, ca nu trebuie sa fie ca mine, ca nu trebuie sa fie perfecta dupa nici un standard, nici macar al ei, ca trebuie sa stie sa aiba grija de ea, ca trebuie sa stie ce vrea si sa munceasca corect pentru a se bucura din plin de succese, dar ca cel mai important este sa fie fericita, asta eventual fara sa-i raneasca, in vreun fel, pe cei din jurul ei.
Cred cu tarie ca nu trebuie sa dispretuiesti ceea ce nu ai. Imi place sa-i fac healthy foods, s-o vad dormind (acasa, in pijamale!) la 9 seara, sa isi scrie temele la masuta si sunt mandra cand vad ca a reusit (de buna voie si nesilita de nimeni) sa invete un nou cuvant in engleza pe care il recunoaste in filme, desi nu stie pe deasupra nici o poezie lunga si impresionanta. Doar ca nu imi dau note dupa cat de elegant tine cutitul in mana si n-as vrea sa se aprecieze numai dupa cat de bine reuseste sa recite jumate din proza Elenei Farago.
Balauri in spate si gmoni dupa umar!
Story time: am intrebat-o cu ce isi prind "amicii" ei invizibili mastile de sub nas si, cand mi-a explicat ca e vorba de elastic, m-a mancat sa zic “Aha! De-asta nu mai gasesc eu tot ghemul de elastic!” (nu intrebati de ce am un ghem de elastic!), la care reactia ei a fost “Vezi! Ti-am zis eu!!!”. Cu lacrimi in ochi de fericire, pentru ca o cred!
Balauri in spate si gmoni dupa umar!
Pentru mine astea sunt niste bazaconii care nu se mananca. Pentru ea astea sunt niste pericole reale. Fara a o incuraja, trebuie sa ii arat ca o inteleg, ca tin cont ca ii este frica pentru a o face sa se simta in siguranta si inteleasa.
Cam cum e si cu “intelesul” adultilor, nu? Poate tie ti se pare o mare tampenie ceea ce gandesc cateodata sau poate pentru tine este foarte usor de facut un anumit lucru, dar pentru ei toate astea sunt reale si pot fi foarte grele! Si ceea ce poate parea rautate sau indiferenta poate fi doar frica si tristete!
Asa ca fii-mea umbla cu balauri in spate si cu gnomi, care o ataca imediat ce ramane singura in camera, dupa umar, iar eu o sa zambesc frumos si data viitoare cand imi va veni sa urlu!
Carole King - Where you lead
Asculta mai multe audio diverse
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu