In seara asta am doua povesti sa va spun.
Amandoua sunt, oarecum, despre mine, pentru ca reprezinta perspectiva mea asupra lucrurilor, si, in acelasi timp, niciuna nu este doar despre mine, pentru ca eu nu sunt niciodata singura. Pare deja c-ar fi dintotdeauna, dar cand visez, visez ca sunt si mama, orice as face, oriunde as fi. Eu, cea care sunt astazi, sunt mama – in orice clipa a vietii mele, in orice ipostaza.Face parte din mine sau, mai bine zis, in fiecare secunda, eu fac parte din aceasta relatie. Cine sunt, cum sunt, toate includ si maternitatea. Dar sa trec la subiect!
Toti cei ce ne stiu problemele legate de scoala, pe care le avem, imi recomanda sa schimb invatatoarea. Acum o saptamana, privindu-mi fiica fiind ea insasi intre colegii sai de la teatru, eram foarte convinsa ca asta este solutia cea mai buna. Si totul a fost bine pana a aparut prima ocazie de a-i spune despre aceasta posibilitate. Atunci mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt chiar simple, iar cand, in sfarsit, am discutat cu ea subiectul acesta, mi-am dat seama ca totul este mult mai complicat decat am vrut sa vad.
Sigur, o mut. E simplu de facut si cate sanse sunt sa dea peste un pedagog mai rau (Doamne, Ferestre, eu zic ca sunt foarte putine!)?! Insa dincolo de acest plus, lucrurile se complica.
Acum cateva luni, intrebata, pentru a-mi fi verificate “acuzatiile”, cum anume o deranjeaza un colegutz, cu lacrimi curgandu-i pe obrajori si tremurand toata de frica a avut curajul sa articuleze adevarul in fata tuturor, doar pentru a fi interogata in continuare depre acelasi subiect si pentru a fi acuzata ca minte, de catre invatatoarea ce tipa si de catre mama copilului respectiv, isterica in acel moment, in propria clasa, in fata unui numar mare de parinti si a colegilor ei. Cand n-am mai suportat, am luat-o de mana si am iesit pe usa, dar n-o sa uit niciodata mandria, printre toti nervii pe care-i aveam atunci, pe care am simtit-o pentru ca aceea era fiica mea si pentru ca avusese curajul sa faca ceva ce multi adulti n-ar avea niciodata puterea sa faca.
Iesite pe usa am izbucnit in lacrimi amandoua si asa am mers pana la banca din spatele blocului, unde am asteptat sa se linisteasca. Cum a spune adevarul fusese ideea mea, am auzit atunci, la sugestia unor solutii pentru viitor, ceea ce nici un parinte nu si-ar dori sa auda (“De ce sa mai am incredere in tine, daca am facut ca tine si uite ce a iesit?”) printre lacrimi si cuvinte cu care incerca sa se convinga ca a spune adevarul este o afacere proasta. Au urmat dezamagirea, tristea si furia ce-o simteam de partea ei aproape in fiecare clipa, sentimente ce nu le mai simtisem vreodata din partea ei catre mine si care au durat cateva saptamani bune. Am trecut peste asta, dar nu fara a o schimba pentru totdeauna, nu fara a lasa o cicatrice in sufletul ei.
Pentru toata suferinta pe care i-a provocat-o cu ATATA CRUZIME, unui sufletel atat de cald si nevinovat, si DEGEABA, doar din cea mai jalnica prostie (un om inteligent ar fi stiut sa procedeze altfel, indiferent de interese!) si pentru a pupa in … un parinte pentru ce? – pentru bani, pentru fani care la randul lor sa returneze sarutul? As ucide-o pe invatatoare, sincer, dar la figurat, bineinteles, sau, cel putin, as privi-o suferind cu o placere pe care nu cred ca mai exista vreo persoana pe lumea asta care sa mi-o poata oferi!!! La propriu de data asta! Singura consolare a mea este, si a fost, faptul ca Domnul Este sus si El Vede totul si Va Avea Grija de copilashul meu.
Iar in acea zi oribila, la nici doua ore dupa ce ne-am intors acasa, ce credeti ca mi-a spus fetita mea, in intelepciunea ei nevinovata? Ca alege sa nu mai fuga de probleme si ca se va descurca cu totul! Avusesem o discutie pe tema asta, in care incercasem sa-i explic ca daca mereu vom fugi de probleme, niciodata nu o sa putem sa invatam sa le rezolvam s ca vom pierde multe lucruri de pret pe drum. Si lacrimi ii curgeau din colturile ochishorilor, probabil pentru ca trebuia sa faca acea alegere, in timp ce spunea curajoasa ca vrea sa-si pregateasca lectiile pentru a merge a doua zi la scoala, indiferent de cat de rusine ii era (ei!!!) pentru ca nu fusese crezuta si pentru ca fusese acuzata ca minte si indiferent de ce-i vor zice copii, invatatoarea sau mama acelui copil.
Si iar am fost mandra si recunoscatoare pentru copilul ce-l am!
By the way, a doua zi a venit de la scoala cu doua vesti. Prima a fost ca invatatoarea venise la ea ca sa se impace cu ea (ca si cand ar fi iertat-o pe fetita mea!) si chiar o pupase (va imaginati cam ce-a gandit depre asta un copil care nu-i cel mai prost tufis din gradina!). A doua nu mi-a spus-o insa imediat: a trebuit sa intreb daca il mutase pe colegul ei in alta banca, cum sugerase, tipand, mama copilului si cum ii spusesem eu ca se va intampla, doar ca sa aflu ca, de fapt ea fusese cea mutata. Aceasta a fost o alta dezamagire, o alta lovitura pentru ea! Ca sa intelegeti de ce, trebuie sa stiti cateva lucruri: in primul rand, ea se ataseaza foarte mult de unele obiecte. Era atat de mandra de bancutza ei (si acum vorbeste zilnic despre ea, “banca unde stateam eu inainte”, cand imi povestete ceva de la scoala!), cea in care a inceput sa fie scolaritza! Noi doua mergeam sa o vizitam in fiecare seara, cand avea cursul de teatru: o saluta, se aseza in ea, ma ruga sa stau si eu in ea, stergea tabla (ceva ce nu i se permitea in timpul zilei si ceva ec-si dorea foarte mult!), ne uitam prin clasa, apoi ii spuneam la revedere clasei si bancii si plecam. Ii placea sa stea la perete, se simtea mai in siguranta si ii placea cum se vedea clasa de acolo. In al doilea rand, a fost mutata nu doar fara sa fi gresit cu nimic, ci intr-un mod care facea acest lucru sa para ca o pedeapsa, nu doar pentru ea, ci si pentru alti colegi. Imediat dupa, colegii respectivi, copii cu care se intelegea bine pana atunci, i-au reprosat ba unul ca din cauza ei a fost mutat, ba o colega, ce acum stateam in spatele ei, ca nu mai sta tot cu baietelul acela in fata, acesti copii nevorbindu-i si ocolind-o cu priviri suparate timp de mai multe zile. Din nou, APLAUZE pentru toti dascalii ce nu se gandesc pentru o clipa macar la copii, incompetentii ce pot fi cumparati, lingusiti sau care sunt mult prea fricosi ca sa faca lucrul corect cand mai prind cate un gol prin ceata prostiei si indiferentei!!!
Si, plangand la pieptul meu, m-a rugat sa-i promit , pentru a-mi spune de ce-i trista, sa nu-i spun nimic invatatoarei pentru ca ii e frica de ea! Aplauze, doamnelor si domnilor, caci, papuceii mei, altceva oricum n-avem ce face in tara lui “o mana spala pe alta”, asa ca macar sa-i aplaudam pe toti cei ce se tin de mana, spijinindu-se in mizerii, in timp ce merg plini de noroi prin mocirla, fara sa-si dea seama ca, fiind alaturi de aia din balta, innoata si ei tot pe-acolo!!!
Pana atunci si de atunci incolo fetita mea a mai avut parte de multe probleme, dar niciodata, in afara de acele aproape doua ore, n-am mai auzit-o dorindu-si sa plece in alta clasa. Si din ziua aia a incercat sa se descurce fara a mai apela la mine sau la altcineva! [Admirabil, daca nu va ganditi de unde ar veni o astfel de atitudine si ce implicatii ar putea avea ea in viitor!]
In plus, acum pare sa se fi obisnuit cu colegii (si ei cu ea!), iar in clasa sunt doi fratiori (fata si baiat, copii buni la suflet si cu mult bun-simt) de care este foarte atasata.
A o muta inseamna sa ajunga intr-o clasa cu 10 baieti si cu doar o alta fetita. Cat de indicat poate fi sa-ti petreci primii opt ani de scoala intr-un astfel de colectiv? Va avea sansa de a-si alege o prietena? Nu! Va avea sansa sa se dezvolte intr-un colectiv mixt? La o ratie de circa 9% versus 91%…
Si stiu ca-i va fi dor de clasa ei frumoasa, la care tine atat de mult, si de colegii pe care-i va lasa in urma!…
Probabil ca daca ar fi fost o clasa mai echilibrata, poate as inclina putin mai mult pentru asta, dar asa…
Dar o vazut-o o data pe invatatoarea aceea si era foarte incantata de felul cum se poarta cu copiii, desi, in aceiasi fraza, mi-a spus ca o doamna ca cea care a inlocuit-o pentru o saptamana pe invatatoarea ei nu mai exista, so…
A zis, pana la urma, si zice, acum, ca vrea sa se mute. La inceput a spus ca nu stie ce sa aleaga, ca vrea sa aleg eu. Si a tinut-o asa vreo trei zile.
Nu stiu ce sa aleg si nu pot s-o las pe ea sa aleaga, desi are tot dreptul la a avea o parere si ca aceasta sa-i fie luata in calcul. Vreau doar sa nu-i fac mai mult rau, fie fericita, sa aiba parte de scoala pe care o merita orice copil si sa creasca in cel mai bun… grup de persoane, anturaj, dintre cele disponibile, dar care sa fie macar peste limita celui mai natural bun simt. Sunt atatea de luat in calcul si chiar nu mai stiu care sunt prioritatile, care aspecte sunt cele mai importante.
Deci o mut? Nu stiu, chiar nu stiu! Acum mi-as dori sa fiu maritata, sa am alaturi un adult caruia sa stiu ca-i pasa intradevar, in care sa am incredere si a carui parere s-o respect…
Si eu care credeam ca partea cu pampershii e grea! And yes, I know that most of those that are likely to stumble across my blog don’t yet care about stuff like this nor understand it or why is it so important, but that’s why I’ve chosen the title displayed above.
And to those of you who find themselves in that last category I want to say, once again, the much too used, but nevertheless true fact that raising children it’s an experience much more rewarding than all the stress this responsibility and this relationship brings into any parent’s life. [Yep, I’m 70 going on 80, full speed! Years!]
Postări
