Noi, oamenii

Eu am o surioara. E cu trei ani mai mica. Si surioara asta a mea se chinuie rau facand curatenie in apartamentul pe care l-a cumparat in primavara impreuna cu prietenul ei. In curand, poate la anu’, vor face si nunta.

Ma gandeam la ceva… ma intrebam oare cati copii or sa aiba. Si ma intrebam cine va fi ea, adica cum va fi ea si care va fi viata ei, peste 10 ani.

Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 2 ani… hmm… ati fi cunoscut o piticutza plina de intrebari. Cand aveam 3 ani ati fi vazut un omuletz jucaush si dulce. Pe la 4 ani ati fi gasit o fetita destul de nemultumita. Un an si ceva mai tarziu ati fi intalnit un copil foarte cuminte. La 7 ani, de cateva saptamani bobocica in clasa intai, eram un copil temator. La 8 ani incercam mult sa fiu placuta si sa ma simt iubita si acceptata. La 9 ani eram o fetita incredibil de timida. Pe la 10 ani ma simteam foarte neinteleasa. La 11 ani cred ca eram… trista. La 13 ani eram o visatoare. La 14 ani incercam mult sa ma schimb. Cand am inceput liceul, la 15 ani, eram idealista in stilul cel mai pur. La 16 incetam sa mai imi pese de ce cred altii – sau cel putin asta ma convinsesem. La 17 ani eram o domnisorica ce incerca sa se prinda din mers in ce directie s-o apuce. La 18 ani eram… contra – mergeam, din propria-mi dorinta, invers… cam de toate directiile pe care copiii normali, buni, decid sa le apuce. La 19 ani am plecat la facultate si ma credeam foarte matura. Si iubeam! La 20 de ani invatam sa ma gandesc bine la impactul alegerilor pe care le fac. Daca m-ati fi cunoscut cand aveam 21 de ani ati fi gasit o tanara ce incerca sa-si schimbe viata, schimbandu-se pe ea intai si… asumandu-si greselile. Jumatate de an mai tarziu, cumparam revista “Mami”, singura de care auzisem - pentru ca i se facea reclama in Cosmo (sau ceva de genul), ca sa invat sa fiu mama, caci absolut tot ceea ce stiam despre copii/bebelusi s.a. e ca-si fac treburile in scutece, plang mult, vorbesc haios cand sunt mici si ca femeile fac o burta uriasa si nasc dupa noua luni de sarcina. A trebuit sa invat atunci, instant, un cuvant nou: responsabilitate. Nuantele sale si profunditatea intelesului sau, au continuat sa vina pe rand, ca valurile marii. A urmat o jumatate de an ca nici o alta, una in care m-am bucurat de mai multa pace sufleteasca decat oricand in viata, in ciuda a multe si importante probleme - ceea ce ma face sa cred ca hormonii erau de vina. La 22 de ani (si 3 saptamani mai tarziu, cand se nastea fetita mea) ma simteam foarte puternica. Cinci luni mai tarziu, bunica mea a murit. Invatam atunci ce inseamna sa nu te mai simti copil. La 23 de ani invatam sa fiu recunoscatoare. La 24 invatam sa apreciez echilibrul. La 25 imi doream foarte mult sa pot sa fiu independenta. Cand am implimit 26 de ani aflam care sunt preturile pe care trebuie sa le platim chiar si cand obtinem ceea ce vrem. Daca m-ati fi cumoscut cand aveam 27 de ani ati fi intalnit doar o masca. La 27 de ani invatam sa manipulez oamenii astfel incat lor sa le placa procesul. La 28 de ani eram omul compromisurilor. La 29 de ani vroiam sa-mi fac bine treaba, sa fiu buna la ceea ce fac, la tot ceea ce fac, pentru ca stiam ca va urma o perioada foarte grea si agitata, fetita mea fiind proaspata bobocica. (Aniversarea de anul trecut e… looong story.)

In cateva luni o sa implinesc 30 de ani. Toate astea, tot ceea ce se poate denumi ca trecut sau evolutie sau cum vreti voi sa-i ziceti, fac parte din mine, clipa de clipa, si, intr-un fel, mereu au facut, doar ca au evoluat de-a lungul timpului, schimbandu-se parca putin cate putin perspectiva, ca si cand ar fi lucit pe rand si din unghiuri diferite in lumina reflectoarelor, venind din spatele scenei si apoi ramanand mereu undeva acolo in semi-intuneric sau in obscuritate. Cred ca cel mai important lucru pe care l-am inteles in ultimele luni este ca, la sfarsitul zilei, vreau sa fiu un om bun, vreau sa fac lucrul bun, corect, sa fac alegerea de a fi buna, ca asta sunt, ca asta ma face fericita, ca asa ma simt a fi, in sfarsit, eu insami.

La 15 ani credeam ca voi fi o femeie adulta fericita daca ma voi scula dimineata voi pleca elegant imbracata la job-ul meu super-important, la care as fi fost foarte buna, pentru ca sa ma intorc seara, in masina mea cool, la casa mea luxoasa in care sa ma astepte sotul meu, barbat foarte atragator, inteligent, sensibil si de succes, ce m-ar adora, care inainte de a ma conduce la culcare spre un pat acoperit cu petale de trandafir, m-ar ajuta sa pregatesc cina pentru cei 5-7 copii ai nostri, pe care i-as gasi facand impreuna felicitari cu “Mami, esti perfecta, te iubesc!” pe covorul sufrageriei.

Acum, la aproape 30 de ani, 15 ani mai tarziu, tabloul s-a schimbat: m-as scula dimineata simtindu-ma multumita si impacata si as pleca, doua ore pline de veselie mai tarziu, la job-ul meu, pe care-l ador, doar pentru a ma intoarce in cateva ore acasa, la copiii mei (pot avea maxim 2-3) sanatosi, echilibrati, isteti, ce se simt iubiti si fericiti, impreuna cu care sa-l asteptam pe “tati” cel iubitor, bun, inteligent, muncitor, de incredere, optimist si jucaush (mi-e clar de ceva timp ca nu as putea trai vreodata langa cineva fara simtul umorului) sa vina acasa. Si nu stiu cu ce s-ar ocupa copiii, dar stiu ca as vrea sa fie ceva ce le-ar placea si ceva ce n-ar fi rau sau periculos. Si nu stiu ce-ar fi pe patul in care l-as gasi pe sotul meu seara, dar stiu ca as merge fericita in dormitor daca le-am spune “Noapte buna!” impreuna copiilor nostri. Si nu vad doar familia, vad si prieteni si rude si hobby-uri, proiecte. Si, da, refuz, in mod constient, sa vad problemele vietii, desi stiu ca vor fi si ele. E un tablou, nu o fotografie!

Hmm… noi, oamenii… si, totusi, observati ceva ce lipseste in ultimul meu tablou, ceva batator la ochi, ceva ce n-ar trebui sa lipseasca pentru ca n-ar fi ceva urat sau rau? Sa va zic?! Eu… care ar trebui sa am echilibrul si intelepciunea necesare pentru a face tabloul sa prinda viata. Lipseste partea in care eu le invat si cea in care aleg cand, langa cine etc. le invat. Noi, oamenii, ce usor uitam de drum cand ne gandim la destinatiile sufletului nostru. Nu realizam ca avem castele magice de jur imprejur… Tot ce trebuie sa gasim este cheia; iar cheile se gasesc numai pe drum.

Acum, cand voi merge la culcare, ma voi ruga si pentru ea, pentru ca surioara mea mica sa gaseasca cheia, iar cel pe care-l doreste sa fie castelul in care sa fie fericita.

Luv u, sis!

And miss you!…