Best-friends

Azi am fost matinala!… Si mi-e dor de prietena mea cea mai buna. De-abia astetp sa treaca de ora 8 ca sa o pot suna. Stiu ca dupa acea ora vom putea vorbi linistite: sotul ei se va fi imbarcat spre serviciu deja, fetita cea mica va fi la gradinita, iar cea mare la scoala.

Nu stiu de ce ii spun prietena mea cea mai buna – suna copilaresc, infantil si neadecavat, parca, ca si cum as incerca sa-i dau un titlu cat mai important relatiei pentru a o face mai interesanta, desi nu are nevoie de asa ceva, dar nu stiu cum altfel sa vorbesc despre ea. Nu pot spune “o prietena” pentru ca ea este mult mai mult decat “o prietena” pentru mine, dar nici nu stiu cum altcumva sa-i spun. Necunoastem din clasa intai; am fost colege in generala. Am devenit insa prietene apropiate doar dupa ce am plecat la liceu. Mi-aduc si-acum aminte cum, demult, parca intr-un vis, parca intr-o alta viata, un alt film, cu alti actori, ne plimbam amandoua prin parc si, pornind de la discutia ca barbatii cu copii, taticii ce imping singuri de carucioare, sunt sexi, am ajuns sa ne facem planuri de viitor despre cum vom ne vom plimba bebelusii impreuna, cum ne vom cununa una pe alta sau ne vom boteza copiii una alteia. Nu cred ca vreuna dintre noi a luat prea in serios discutia noastra de atunci, a fost mai mult pe-un ton de gluma, planuri haioase de viitor, in timp ce doua copile incercau sa-si imagineze viata lor de-a lungul anilor ce vor urma, dorind si-un fel de asigurare ca nu chiar toate se vor schimba, cu timpul. Dar, totusi, discutia a ramas, undeva, inregistrata, in fundal.

Si nu toate s-au schimbat: inca ne mai plimbam prin parc impreuna. Si da, avem copiii cu noi. Nici unii nu mai sunt de mult in carucior, dar… au fost si ne-am plimbat si-atunci!

Ea este unul dintre marile cadouri pe care le-am primit de la viata. Nu singurul, nu cel mai mare, dar faptul ca o am in viata mea este printre lucrurile acelea pentru care ma simt recunoscatoare.

Este nasa fiicei mele. Pana sa o nasc pe pitica destul de multe persoane s-au oferit sa o boteze, dar am tinut mult la faptul ca mi-am dorit pentru ea niste nasi care sa-i fie aproape, care sa faca parte din viata ei, pe care sa-i cunoasca intr-adevar. Si, multumesc lui Dumnezeu, asta a primit!

Nu pot spune ca stiu ce ne leaga sau ce ne-a legat atat, una de alta, vreodata. Suntem diferite, dar avem si destule lucruri in comun. Nu cred ca vreunele dintre ele ne unesc sau ne-ar putea indeparta. Noi… ne luam de-a gata, asa cum suntem. Nimeni, nici chiar cei din jurul nostru, nu cred ca pot intelege exact ce ne apropie. In sufletul meu, ea nu este “A.-prietena mea cea mai buna” sau “A-cea mai veche prietena”, este doar “A.”.

Nu suntem nedespartite. Si nici nu am fost vreodata! Ne vedem si ne-ntalnim atunci cand avem timp, cand putem. Mi-ar placea sa fim vecine de bloc sau sa locuim mai aproape (ea sta acum in capatul celalalt al orasului !). S-a intamplat sa nu ne vedem si sase luni la rand sau sa nu vorbim saptamani intregi, nici macar o data, la telefon: ne luam cu tot felul de lucruri, dar stiam ca ne vom gasi, tot acolo, tot asa, atunci cand vom avea timp. Nu cred ca vreuna dintre noi simte nevoia de a sta “lipita” de cealalta, dar ar fi frumos daca am avea ocazia sa ne vedem mai des, sa impartasim mai multe din viata impreuna… fizic.

Fiecare are viata ei, pe care ne-o respectam, o viata in care fiecare are si alti, multi, oameni; dar gasim, acolo, undeva in acea viata, un coltisor ce pare doar al nostru, in care noi doua vom fi mereu doar D. si A., indiferent de ceea ce facem in momentul respectiv sau de oamenii din-mprejur.

Nu ne-am certat niciodata. In douazeci si trei de ani, de cand o cunosc, doar de doua ori ne-am suparat una pe alta, iar a doua zi, ne-am “impacat” imediat. Prima data, cand eram copile, dar ultima data, acum cativa ani, ne-am promis ca niciodata n-o sa mai uitam cat ne iubim, cat de importante suntem una pentru cealalta.

Nici cand eram adolescente, nu ne legau preocuparile comune, caci au fost si sunt destul de diferite. Acum s-ar putea zice ca faptul ca amandoua avem copii ne apropie; dar si daca nu am fi avut sau daca doar una dintre noi ar fi avut, ar fi fost acelasi lucru. Si atunci ne-am fi povestit tot felul de minuni, toate tampeniile care ne preocupa in viata de zi cu zi. Si atunci ne-am fi iubit.

Nu ne judecam: ne mai certam una pe alta, ne mai contrazicem, ne mai “tinem morala” una alteia, dar ne dam si sfaturi, ne si sustinem… discutam! Imi place sa vorbesc cu ea, chiar daca, de multe ori, stiu deja ceea ce o sa zica si ca nu o sa fie de aceeasi parere cu mine; atunci e vocea constiintei pe care incerc s-o ignor, e realitatea care ma cheama cu picioarele pe pamant. Cred ca e un privilegiu sa poti primi, fara rautate, pareri diferite de a le tale.

A. este A. . Nu vreau sa fie intr-un anumit fel, vreau doar sa fie ok, sa-i fie bine. Ne dam dreptul una alteia de a gresi. E placut sa ai asta… iti da o senzatie de confort.

Sunt multe lucruri pe care nu le avem in comun. Ma indoiesc ca vom discuta curand despre animatii in Photoshop. Vorbim despre ceea ce facem, am facut sau vrem sa facem, despre oamenii si lucrurile din viata noastra. Ne povestim griji si sperante. Stiu ca se va bucura sau se va intrista pentru mine, iar ea stie la fel.

Am ramas la fel de naturale una cu cealalta, precum sunt copiii. Nu suntem genul de prietene fitzoase care se intalnesc sa bea o cafea si sa mai schimbe niste barfe pentru a se simti superioare celor din jur. Cand ma duc pe la ea, ii aranjez hainele, ii caut prin frigider, daca mi-e foame, ma trimite sa-i duc gunoiul sau imi da matura sa fac curat daca are treaba sau daca fac firmituri (da, eu sunt un mare intreprinzator de astfel de lucruri, ingrozitoare pentru sotul ei: las o dara in urma mea mai ceva ca Gretel !). Stie ca nu trebuie sa ma lase mult timp in preajma sotului ei, pentru ca ies scantei, ne enervam, desi este singurul om, de varsta mea, pe care il respect in adevaratul sens al cuvantului. Imi accepta toti oamenii din viata mea, chiar daca nu-i suporta pe toti. Suntem sincere una cu alta in lucrurile care ne privesc!

Nu iesim impreuna pentru  ei nu-i place sa stea la terase s.a. . Ultima data cand a stat cu mine la un suc, pentru zece mnute, nu era nici macar insarcinata cu fiica ei mai mica!

Ascultam alta muzica, urmarim alte filme, ne petrecem ziua facand lucruri diferite… Dar… suntem noi! Iar ea e A. mea draga!…

Si, cu ajutorul Domnului, peste ani si ani, timpul ne va gasi mereu la fel: impartind viata.

P.S. In atatea zile… mrrr! Mama!!! Zi de zi, aproape in fiecare clipa in care a fost in preajma mea nu a stiut decat cum sa fie rea, cu mine, cu toti din viata mea, cu tot ce e legat de viata mea, de cand eram mica, de cand nici numele nu stiam sa mi-l scriu. Inca ma intreb cu ce i-am gresit atat de mult… in afara de faptul ca mereu a incercat sa ma dirijeze ca pe-o marioneta si ca, nereusind, niciodata n-a fost multumita, macar, de vreun lucru pe care l-am facut; niciodata, nici cel mai mic lucru!