BUNICA

Mi-e dor de buni…

Buni era lumea mea. Este lumea mea. Cred ca, intr-un fel, a inlocuit-o Ghishu(fetita mea – nu, nu asa o cheama, asa ii zicem noi cateodata)… Intr-un fel… pentru ca un copil este cu ceva cu totul diferit fata de… de tot ce este ea pentru mine.

Este acul pe care se sprijina universul meu. Ghisha cred ca este axa in jurul careia se roteste.

Bunica mea era… magica. Avea o magie cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc la altcineva. Iubea viata, iubea rasul, veselia. Era corecta si avea simtul umorului. Muncea cu placere sau fara sa se planga prea mult. Era disciplinata si punea suflet in tot ceea ce facea. Este persoana la care am gasit cel mai frumos suflet de om. Sufletul ei era nu doar frumos, ci si bogat. La fel si mintea. Nu am avut o bunica incuiata sau de moda veche. Principiile in care credea erau gandite. Nu erau “luate de-a gata”. Putea mereu sa iti explice de ce crede un lucru sau altul. Avea o cultura generala fenomenala si o agerime a mintii pe care o invidiez si acum. Iar eu nu am cunoscut-o tanara. Avea 60 ani cand m-am nascut.

Mi-e dor de bunicutza mea… Mi-e atat de dor… Cuvintele sunt asa sarace… Nu-mi vine sa cred ca au trecut aproape 6 ani de cat a murit. Daca ar mai fi fost aici sunt sigura ca viata mea ar fost altfel. Ca eu as fi fost altfel.

Este ingerul meu. De multe ori, cand am vreo problema, o rog sa ma ajute, de acolo, din Cer, si chiar imi place sa cred ca m-a ascultat sau ca m-a ajutat.

Am crescut cand am piedut-o pe ea. Atunci cred ca am incetat sa fiu copil (fetita mea avea 4 luni). Este singura persoana care a crezut in mine neconditionat si care m-a iubit neconditionat. Dupa ce a murit, pana sa mai creasca Ghishu, am simtit mereu durerea crancena ca nu exista nimeni, nimeni pe tot Pamantul, care sa se bucure alaturi de mine, pentru lucrurile frumoase pe care le traiam sau sa se intristeze pentru cele rele. Dar un copil este un copil. Este… altceva. De multe ori ma gandesc ca poate mi-am crescut copilul prea mult in lumea mea, poate ca este prea matura. Si totusi, este un copil. Sunt lucruri pe care nu le poate intelege.

Cu cine sa plang? Cu cine sa rad? As vrea sa stiu ce parere are despre Ghisha, despre cum am crescut-o si cum este ea… Cu cine sa plang ca am un copil cu omul nepotrivit si ca micutza sufera din cauza asta? Cu cine sa rad la un banc nou? Cui sa-i citesc o poezie frumoasa? Cui sa-i spun o reteta nou aflata? Cui sa-i povestesc ca mi-e frica? Si cine sa inteleaga asta dintr-o privire? Cine sa-mi zica ca e mandru de mine? Cine sa-mi stearga o lacrima si sa stie, sa simta exact de ce curge? Cu cine sa impart? Cui sa cer sfaturi cu incredere si respect? Pe cine sa intreb? Cu cine sa dezbat o idee? Cu cine?…

Copii sunt copii… Ei ne au pe noi, nu noi pe ei, daca intelegeti.

Am avut-o pe ea si am pierdut-o. Am pierdut-o pentru ca am mintit. O minciuna stupida. O minciuna spusa pe “negandite” macar.

A murit din cauza ficatului. De fapt, a murit din cauza hemoragiei interne, dar cum facuse icter nu a putut fi operata. Cu cateva luni inainte, cand am vizitat-o odata, m-a chemat la geam, in sufragerie, unde era mai multa lumina, si m-a intrebat daca mi se pare ca este galbena pe la ochi. Era. I-am spus ca nu este. M-am gandit sa n-o ingrijorez. O minciuna “politicoasa”, nu? Irelevant. O minciuna prin care i-am luat viata. Daca as fi spus adevarul ar fi mers la doctor, si-ar fi facut analizele si ar fi luat tratament. Si ar mai fi trait. Asa… a murit. Si vroia atat de mult sa mai traiasca!…

Am acceptat ca a plecat dintre noi, ca a murit si ca acum este in Cer. Incerc sa nu las tristetea de a nu o avea sa umbreasca fericirea de a fi avut-o. O dragoste adevarata este intotdeauna generoasa, iar o dragoste generoasa isi face din timp testamentul. Niciodata ea nu ne-a ascuns faptul ca nu va fi mereu langa noi. Uneori incerca sa ne mai si reaminteasca asta. Dar cine o asculta?!… Port in mine regretul,pe care il voi purta mereu, iar lista e lunga, ca nu am ascultat-o mai mult sau cu mai mare atentie. Avea atatea lucruri de spus, lucruri pe care as fi vrut sa le aud sau sa le stiu!… Dar acum este prea tarziu. Ea este in Cer si tot ce mai am este ceea ce am stiu sa iau, sa ascult, sa inteleg, sa retin.

Mi-a spus odata, intr-o scrisoare, sa nu ma tem niciodata decat de lucrurile definitive, care nu mai pot fi schimbate. Pierderea ei a fost un astfel de lucru.

De multe ori, de foarte multe ori, cand nu stiu ce sa fac sau daca este bine sau nu ceea ce fac, ma gandesc ce m-ar fi sfatuit bunica sa fac, ce ar fi crezut ea despre ceea ce fac. Din pacate, nu este nici pe departe acelasi lucru cu a avea efectiv parerea ei.

Asa ca stau aici, la birou, si scriu cu lacrimi in ochi cat imi este de dor de ea. De parca asta ar rezolva ceva…

Blackmore's Night - Old Village Lantern
Asculta mai multe audio diverse