Fresh air

Am iesit afara. Usa s-a inchis, in urma mea, cu zgomot. E o usa grea, dar care se misca usor. E aproape imposibil s-o inchizi incet.

Imi place aerul rece de afara. E curat si simplu.

Cainele miroase in continuare locul unde acum doua minte i-am aruncat o bucata de paine. Ii era foame. Cred ca inca ii mai este… De ce se intoarce la fiecare zece pasi la bucatica de ciment pe care i-am aruncat painea? Cred ca acolo se asteapta sa mai gaseasca mancare; doar a mai gasit o data acolo…

A primit-o cu capul in jos, privindu-ma, cumva, pe sub sprancenele pe care nu le are macar. Nu-mi place cand aminalele se apropie de mine cu capul in jos. Ar trebui sa priveasca mandre. Demne. Nu vreau sa ma “accepte” pentru ca le e frica de mine.

Nu cred ca ast caine isi pune vreodata problema daca place sau nu pe cineva. Nu pare genul. Pentru el, oamenii sunt oameni. Unii dintre ei, ii dau mancare cateodata. Punct.

L-o fi mangaiat cineva vreodata? Daca a facut-o era, cu siguranta, demult, cand era pui. Oare mai tine minte?

Nu e prost. Dar pare practic. Si amarat. Si singur, ca un lup. Dar mai rau ca un lup: lupului ii e permis sa-si urmeze firea. El trebuie sa faca… ce vrea!… din ce se asteapta ceilalti de la el sa faca. Cand nu deranjeaza, nu conteaza pentru nimeni ce face. Doar cand deranjeaza conteaza si el pentru cineva – dar atunci e pedepsit.

Stiu ca e iubit. Inseamna foarte mult pentru cineva. Dar el, sigur, nu stie asta. E un vis pentru un om caruia nu-i place sa viseze…

Si-a petrecut tineretea intr-un lant scurt si greu. Acum, ca e batran, i-au dat drumul. Pentru ca n-au cum sa-l prinda… Are capul la fel de gros ca si gatul si scapa din lant.

A crescut in lant, privind curtea libera. Cand era tanar, musca pe oricine se apropia de el. Chiar si pe stapani. Dar ce altceva ar fi stiut sa faca? Singura atentie pe care o primea era mancarea aruncata de la distanta.

Pe vremea aia, latra la orice strain intra in curte. Pe mine nu m-a latrat niciodata. Hmm… Niciodata n-a parut sa se sinchiseasca prea mult de prezenta mea. Cred ca e singurul din curtea asta care n-a facut-o.

Imi place aerul rece.

Amicul meu s-a facut colac langa o banca. Ii e somn. Insa ii e prea foame ca sa poata dormi.

Ce greu respira cainele! La varsta lui si adulmecatul cred ca e obositor.

Inca mai cauta mancare. In iarba!…

Acum are mai mult de 10 ani. Vin, plec… nu pare sa fi contat vreodata pentru el. “Stapanii” lui spun ca ma cunoaste. Oare chiar m-o fi recunoscand?

Mi-aduc aminte, cand era mic, cum mergeam si vorbeam cu el. De la distanta. Imi era frica de el. Nici eu nu stiu de ce. Ma latra in singurul fel in care stia sa latre – nervos. Apoi se intorcea in cusca si ma ignora in continuare.

Si atunci ii furam mancare si i-o dadeam pe ascuns. Cu timpul insa… am uitat sa-i mai duc si lui ceva bun, furat din bucatarie. Ramasese, cumva, doar cainele despre care ma asiguram ca e legat inainte sa intru in curte.

Mai “am” un astfel de caine (in sufletul meu ). E un ciobanesc ce n-are macar o scandura pe/sub care sa stea. Nici iarna, nici vara. Ziua sta intr-un tarc de 1m²; noaptea… trebuie sa pazeasca, asa ca i se da drumul in curte. De cate ori merg la tara, de unde e mama, ii fur si lui ceva bun si ii duc. Hmm… Nici el nu ma latra - cel putin… nu ultima data cand l-am vazut! Iar pe asta nu uita sa-l hraneasca!…

Dar ma indoiesc ca un caine ar putea avea o astfel de memorie, dincolo de poeticul versurilor… Ii sunt doar indiferenta. Daca stapanii nu par deranjati de mine, el de ce s-ar obosi sa ma latre?

I-am mai dat o bucata de paine. Acum… miroase iarba unde i-am dat-o…

Imi era frica sa merg noaptea singura la baie, sa nu cumva sa fi scapat. Acum merg linistita tocmai pentru ca e el liber prin curte… Stiu ca el ar fi primul care ar sari sa ma apere daca vreun nebun ar iesi din magazia neagra si mare, fara usa.

Poate ar fi singurul. Ceilalti poate nici n-ar auzi. Sau ar zice ca se aude de la vecini.

Cand fiica mea a ramas blocata in baie o jumatate de ora, el a fost singurul care facea galacie. Noi, toti, ne gandeam ca se joaca… “cu ceilalti”. Saraca ajunsese sa se imprieteneasca si sa vorbeasca cu o musca…

Am suflat fumul spre el. A luat-o la fuga. Nici macar nu m-a privit. Ii e frica de mine. Nu i-am facut niciodata nimic. Nu eu. Cel mult l-am mai certat, un “Nu!” ferm, cand era cu botul in strachinile de pe masa.

De fapt, “el” e o “ea”. E catea. Dar mai conteaza? Nici ei nu cred ca-i conteaza prea mult. Iar oamenilor… E doar un caine!…Batran, extrem de puricos si foarte neprietenos…

E liniste acum. S-a facut tarziu. E timpul sa-mi culc printesa.

Vorbesc cu el. Se uita la mine si urechile-i se misca la fiecare silaba soptita a mea. El nu se poate pricepe sensul, intelesul si scopul a ceea ce zic, asa ca asculta atent fiecare silaba in parte.

Cand intru in casa il vad pe geam cum se urca precaut spre treapta pe care am stat. Stie fiecare pas pe care il face. Adulmeca locul. Imi linge tigarile . Hmm… caine pe care nici nu stiu cum il cheama…

“Nori”, cu accentul pe ultima silaba, zice fii-mea. Ea stie.

…revin dupa ghidusheala de seara…

Mda… doua ore mai tarziu, gasesc cainele pe covorasul pe care am stat. Fuge cand ies. El nu se apropie de oameni.

Nu-i place sa stea in fata mea. Se opreste si ma priveste din lateral.

Mai primeste o bucata de paine. Rabdarea merita intotdeauna rasplatita. Iar eu voi explica, maine, ca mi-am servit cina in paine . Noroc ca toti cei ce ma cunosc pot crede asta!

E racoare afara. Pana si greierii par sa se fi dus la culcare. Au mai ramas doar vreo doi trubaduri.

Prietenul meu isi roade coada. Arata ca un covrig beat.

Imi place linistea acum. Se… “asorteaza” cu mine.

 

Eu… nu mai stiu nimic: nu stiu ce vreau sa fac, nu stiu de ce vreau ceea ce vreau, nu stiu de ce fac ceea ce fac. Tacere. Afara si in interior.

Si… m-am saturat! Pur si simplu. Simt de parca m-am saturat sa incerc sa-mi gasesc raspunsuri la toate. Nush…

Oare nu pot sa traiesc, pur si simplu, fara a mai sti ce, de ce, cand, cum etc. etc.? Ce sunt toate lucrurile alea in care credem, care credem ca sunt corecte, bune bla-bla? Le zicem principii. Dar ce sunt? Sunt lucruri care ne plac, pe care vrem sa le vedem la noi si la cei din jurul nostru. Sunt reguli. Sunt jurii si judecatori. Sunt vise. Sunt sperante. Sunt temeri. Sunt reflexe. Sunt lectii memorate. Sunt idei. Sunt oglinzi, adesea distorsionate. Sunt oglinzi false, transparente.

Unele lucruri sunt simple. Altele… nici eu nu stiu cum sunt, caci nici nu reusesc sa-mi dau seama, nici nu am chef s-o fac. Dar stiu ca ar trebui! But… really, de ce ar trebui? Cine spune asta? Si daca eu azi zic ca nu mai trebuie, ca nu mai vreau?

Stiti cum e cand va cicaleste cineva sa faceti ceea ce trebuie, ceea ce e bine? Well… imaginati-va ca aia e constiinta, probabil, sau, nush, instinctul sau doar puterea obisnuintei, oricum… MEREU PREZENTA, propria garda de corp, care macar nu e o companie distractiva!…

Asa ca… de ce? Cine zice ca nu pot s-o concediez? E ridicol sa-ti fii cel mai mare gardian, doar pentru a avea curajul sa existi.

Oricum as face, ma sabotez singura, cred… asa ca… ce mai conteaza in ce fel o fac?

Intr-un fel, ma sperie si faptul ca ma intreb ce nevoie am de toate aceste principii, dar… o fac. Poate doar e momentul s-o fac. Nu e ceva ce vreau. Asta e o parte si mai infricosatoare: faptul ca, pur si simplu, ma indoiesc de ele!

Poate ar fi mai intelept sa zic “No way!” si sa merg mai departe. Bagam copia de back-up si pornim de unde am ramas. Ma pricep la a ma minti singura… maybe la asta ar trebui sa “lucrez”.

Dar nu vreau asta! Imi place sa stiu cine si de ce sunt… chiar daca asta inseamna sa nu ma mai intereseze cine si de ce sunt.

Nu m-am trezit intr-o dimineata si mi-am zis “Gata! Trecem la evaluat principii! Audit pe calitate – verificam procedurile, atat ca forma, cat si ca si continut! Maine puricam si fiecare hartiuta in parte!”. Aici sunt, aici am ajuns. Eu, singura, singurica.

Insa de cate ori incerc sa ma gandesc la ceva, orice, orice tine de a face “the good thing”, a alege care e asta… fug! Eu, de mine, in mine! Pur si simplu, nu vreau sa ma gandesc!

Dupa cum vedeti, nici acum nu o fac!…

N-am chef! Am dreptul sa n-am chef? Cine zice ca nu pot sa merg prin viata doar… drept inainte, pe directia nasului?

Uite ca nu mai am chef sa stiu ce e bine, de ce, ce vreau, de ce vreau, ce trebuie sa fac, cum trebuie sa fac! E dreptul meu sa n-am chef!

Oricum, toate sunt degeaba. Tot o voi da in bara, tot voi gresi, tot toate sunt false, tot la fel raman toate! Ce rost are sa ma mai mint singura?

Fac ce vreau sa fac, cand vreau sa fac, fara sa mai conteze nici macar daca chiar vreau sau de ce etc. si gata! Punct!

Vase murdare – le spal. Sunt o nemernica - si ce daca? Oricum nu conteaza. Nimic nu conteaza, doar pentru noi. Daca vrem noi. Daca n-am vrea… n-ar conta.

Ce conteaza ca fac… orice? Ce conteaza ca eu cred… orice? Ce conteaza ca vreau… orice? Ce conteaza de ce… orice? Ce conteaza ce cred altii ca… orice? Ce conteaza cine crede ca… orice? Ce conteaza ca mi-am promis… orice? Prostii! Toate sunt tampenii.

Pardon, au fost tampenii. Acum… chiar nu mai conteaza!

Pitica mea conteaza. Pentru ea contez. Familia conteaza. Bunica mea conteaza. Pentru ea am contat. Si, oriunde ar fi acum, stiu ca si acum contez. Si, da, stiu ca ea nu m-a crescut sa fiu asa! Dar… oricum nu pot fi cine m-a crescut ea sa vreau sa fiu, asa ca de ce sa mai conteze ca nu pot fi?…

V-am zis ca blogul asta e jurnal si care e rolul lui, nu?

Imi dau seama, acum, ca, de fapt, pot. Pot, pentru ca bunica mea nu mi-a cerut niciodata sa fiu intr-un fel anume, nu dincolo de a fi, eu insami, mandra de mine si impacata sufleteste. Ea avea incredere in mine, desi stia ca fac greseli… Bine, casa ei, regulile ei, dar… nu despre asta vorbesc.

“nu pot fi cine m-a crescut ea sa vreau sa fiu”… hmm… Cum ar veni fraza asta… corectata? “nu pot fi… eu insami, mandra de mine si impacata sufleteste” … funny, nu?…

Still… I don’t care!!! Trebuie si sa-mi pese cum sunt si nu sunt? Unde scrie asta?

Yep, stiu si eu unde scrie! Da, mai e ceva de care-mi pasa. Si Caruia Ii Pasa de mine. Si I-a Pasat mereu…

Dar VREAU sa nu-mi mai pese. Cred ca eu vreau asta; cel putin acum! Sau, cel putin, asta simt ca vreau… pentru ca nu imi mai pasa! Deloc!!! Si daca imi pasa, tot degeaba imi pasa, asa ca nu mai vad rostul…

Why care?! Nobody else does! So, why care??? Nu mai vreau sa-mi pese si gata!

E viata mea, fac ce vreau, iar daca eu vreau sa nu imi mai pese de toate astea, cine zice ca n-am voie?!?