Oare cum va parea azi, peste 10 ani?

I-am cautat fetitei mele un joc pe care sa nu-l mai fi jucat de mult timp. Trebuie sa intelegeti ca, in dormitorul de bloc in care stam, toata partea de sus a unui sifonier cu patru usi este acoperita, pana in tavan, cu tot felul de cutii si cutiute – pline cu zeci de jocuri si joculetze, amintiri, obiecte dragi etc. . Am scos un joc, am gasit o piesa de la altul si tot asa pana cand am umplut camera cu turnuri de cutii si cutiute. Apoi am gasit ceva – ceva la care nu ma mai gandisem de mult timp!

O cutie, mica dar mare, frumoasa, in ochii mei, tocita de mainile ce-au atins-o, lipita cu scotch pe la colturi si plina de abtibilduri cu Pokemoni pe interiorul capacului. O cutie cu amintiri. Cutia mea de… “corespondenta”. Cutia unde tineam felicitarile, plicurile si colile pe care urma sa le folosesc. In timp, s-au adunat si alte lucruri in ea. Plicuri de la martisoare si bijuterii, ambalaje de la flori, snurulete, pungute mici, de plastic sau de hartie, martisoare, hartii colorate si tot felul de astfel de lucrusoare. Si cateva scrisori. Cateva primite, cateva ce n-au mai ajuns sa fie trimise.

Nici n-am stiut de unde sa incep sa ma uit prin ea. Dar stiam ce pot gasi!Pana la urma am golit-o usor si am inceput sa le asez la rand. Fiecare lucrusor – o amintire. Si am simtit nevoia de… blog. De a le imparti cu cineva.

Poate unele femei tin mult la cutiutele lor cu bijuterii – eu am cutiute cu frunze si pietre “de pamant”, nu “de mina”, cu scoici, petale, pachete de tigari mazgalite acum 10 ani, cu biletele si jurnale.

Felicitari, de la rude, primite de Craciun, pe cand eram doar un copil – si parca vad cand au petrecut Sarbatorile pe frigiderul ce-l aveam atunci.

Plicuri colorate, cumparate de la cea mai “plina” librarie din oras , pe cand eram in liceu. Culoarea anilor… cand mai vedeam toate culorile pe langa care treceam…

Felicitarea cu Winnie, ce m-a insotit la facultate, primita de la suriora mea, cand am facut 21 de ani; cu plicul aproape imbracat in scotch pentru a nu se dezintegra de la cat a fost plimbat pe drumuri, burdusit de alte hartiute, pe post de seif incuiat cu iubire vesela.

Vederi cu Bucurestiul, din primul an de facultate, pe cand BCR-ul de la Universitate mi se parea obiectiv turistic fata de zona ce inconjura libraria de unde le-am luat, unde campul se intalnea cu blocurile Bucurestiului, impletind anonimatul si visele cu agitatia si opulenta aparentelor.

Biserica neagra, cand, insarcinata, ma indragosteam de Brasovul vechi si de colina. Le-am luat de la anticariatul din stanga ei, unde, tin minte, printre rafturile cu comori, aveau si fotografii vechi cu… “oameni normali”. Am dat la facultate.  Am luat. Si m-am retras. O facultate in care m-am simtit mandra sa calc – pe coridoarele pe care se plimbau, cu multi ani in urma, parintii mei, pe scarile pe care se intalneau, plini de vise si sperante uitate de mult. Gandul la ele le da o raza de soare in privire si o picatura de ploaie in coltul ochiului. Poate asa as fi reusit sa mi le amintesc eu, iar ploaia s-ar fi uscat…

Odata am intalnit o fata ce mi-a amintit de omul care-as vrea sa fiu. Gina. Viata ei era exact opusul alei mele. Dar eram prea grabita ca am timp sa-i fiu prietena. I-am cerut adresa ca sa-i scriu (da, ea ar fi apreciat o scrisoare mai mult decat un telefon!). In cutie au ramas plicurile pline de floricele si amintirea anilor in care am vrut sa i le trimit.

O cutie pliata, facuta din hartie rosie, cu aspect mototolit si irizatii verzi-sidefii. Prinsa cu capse. Cand tatal ghidusului a facut 35 de ani, hartia asta a tinut 35 de floricele, culese din garduri vii de manute foarte mici. A stat o zi pe masa unei terase, langa coronite de salcie, asteptand sa fie luate. Asteptand trei minute rupte din zi; asteptand un cuvant dat; asteptand intelepciunea venita cu varsta. Apoi au stat in camera noastra pana s-au uscat toate de tot. Ele insa, doar au avut ghinionul de a fi culese intr-o perioada in care “a demonstra ca omul de succes face ce vrea” detronase demodatul “a avea caracter de valoare”. Oricum, nu i-ar fi placut! Apropo, ce cadou ati oferi? Ati da ce-l mai frumos cadou pe care ati reusi sa-l oferiti sau cadoul al carui singur farmec ar consta in bucuria adusa celui ce-l primeste? Desi raspunsul corect pare simplu, prima varianta sunand egoist, tineti cont ca vorbim de obiecte si ca ea aduce ceva de o valoare mult mai mare pentru cel ce daruieste. Think about it.

Carti de vizita… printre care si una de la un baiat ce mi-a placut mult. Ea e facuta din hartie, la imprimanta. El era un baiat de care m-as fi putut indragosti. Iar calitatea asta l-a facut sa fie doar o gluma scurta, intre fete. Era mai simplu asa, sa-l declari neinteresant si sa nu te mai gandesti la el. Demult… cred ca aveam 16 ani. Uitasem si ca exista si mi-ar fi imposibil sa-l recunosc daca l-as vedea acum pe strada, insa, ma intreb, la ce-i bun un suflet daca nu-l folosesti din teama de a nu fi ranit? Ar fi ca o barca frumoasa ce sta in parcarea din spatele blocului, ca o masina cand n-ai permis sau ca o piscina fara apa…

Vederi cu Costinestiul din vacantele de la mare… Cat iubeam!… Am uitat ce inseamna o astfel de dragoste, chiar nu mai stiu cum se simte macar… cam cum ai uita mirosul de brad cand te gandesti la el, gustul acru al lamaii sau caldura unui foc de tabara…. Cum poti uita iubirea?…

Felicitare ce n-am avut curajul s-o dau, ca sa zic “La multi ani!”. Caci cea mai banala urare ar fi spus si “stiu ca e ziua ta”. Si credeam ca nu trebuie sa stiu. Si vroiam sa nu(-mi) conteze ca stiu.

Scrisoarea primita de la presedinte la majorat. Ce surpriza am vrut sa-i fac surorii mele cand am calcat pragul casei creata ca o oaie si ce surpriza am avut cand am dat nas in nas cu bunica mea, cu nasul meu venit de la sute de kilometri doar ca sa ma vada 10 minute (el nu vine niciodata la noi!), cu matusica si verishoara cea mai draga, cu mama si cu tata! Toti agitandu-se inghesuiti prin micul nostru apartament. Cu toata petrecerea de pretentiile si marimea unei nunti, acela si doar acela a fost momentul cand am simtit ziua cu adevarat speciala. Eram inconjurata de familia mea, pentru care eram destul de importanta ca sa-si faca timp sa-mi sarbatoreasca ziua. What more can you ask for?

Cartonasul unui martishor. Pe cand mama nu uitase ca zece cuvinte scrise ca sa ma bucure fac mai mult pentru mine decat ce-i sub ambalaj. Dovada? Nici nu mai stiu ce-a fost lipit de el, dar cartonasul il voi pastra mereu.

Scrie Muzeul National de Arta al Romaniei. E biletul de la Zambaccian, unde am stat jumatate de zi. Atunci, in exact acele zile, am inceput sa iubesc Bucurestiul, sa-i vad si frumusetea, nu doar mizeria. Muzeul are cateva tablouri foarte frumos pictate si frumos… intelese, vazute (nu-mi vine cuvantul), dar chiar si pentru zona sau cladire, merita o plimbare! E o zona destul de linistita, unde te poti trezi singur, ziua, nu chiar departe de centrul Bucurestiului, iar toamna ajungi la el pe strazi pline de frunze colorate… Si daca va rataciti, ca mine, cautandu-l printre stradute… cu atat mai bine!

Vederi, felicitari… luate pentru tatal fetitei mele. Cred ca i-am scris zeci!… Mie-mi placea sa i le scriu, iar lui ii placea sa urasca sa le citeasca – cuplul perfect! Cand am mers la el, de Revelion, am gasit una prin sufragerie. M-am speriat citind-o. Era asa de frumos scrisa, cu atata dragoste si… bunatate, nush cum sa zic, daruire, generozitate… ca am avut o senzatie ciudata: stiam ca eu eram cea care a scris-o, dar, in acelasi timp, nu-mi venea sa cred ca eu puteam… scoate asa ceva, gandi, simti astfel. Parca ma trezisem nas in nas cu mine… dintr-un univers paralel, unul in care aceleasi lucruri sunt diferite.

Istanbul… aduse de parinti impreuna cu cele mai imense cutii de dulciuri pe care le-am vazut vreodata. Apropo, cand am uitat sa ma bucur de o bomboana, de fiecare bomboana sau guma, si am inceput doar sa le mananc? Ce insemna o caramea atunci!… Parca erau mai bune cand nu le mestecai cu o gramada de griji in minte. Atunci puteau fi importante, puteau conta. Ce buna era guma Turbo!… Se mai gaseste? As fi ros tone! Stiu gustul gumei din copilarie, dar am uitat cum ma simteam cand iubeam??? Hmm…

Muzeul ceasului – Ploiesti. Vazut, ultima data, din postul de “ajutor de invatatoare”, cu clasa surorii mele.

Peles. Ultima data… cu parintii; eram mult mai mare. In afara de exterior, imi amintesc doar de o sala luminoasa, aurie parca, si de un pat mare, cu baldachin, cu catifea rosie.

“Adevaratul curaj inseamna sa implinesti 18 ani si sa-ti pastrezi inima de copil.” imi scria sfertul de clasa pe care il suportam… +1. –1. Cute! Ce mari ne simteam noi! Nu-i de mirare ca 30 de ani, vazuti de la inaltimea a 8, par imensi! Hi-hi

“Pentru amintirea de ieri…/ Pentru sperantele de astazi…/ Pentru fericirea de maine…/ …inima mea iti apartine!” Banal, dar stiu ca simteam asta din tot sufletul meu, iar acum… nu pot sa-mi amintesc ce inseamna sa simti asta. Acum… acum mi se pare banal! Cum poti sa uiti asa ceva, pe bune, cum e posibil?

Vederi aduse din Germania de tatal printesei… si doua pliculete de zahar… zambaret, ce sunt ce-l mai dulce lucru din pachet.

Nicosia – mult mai urata decat mi-o amintesc eu. Why’s that?

Vai, cate vederi am adunat!!! Am gasit chiar si albumul unei expozitii de sculptura din Constanta (ce cauta aici???). [Cand am vazut Muzeul de Arta din Constanta, la care era, in acea perioada, si expozitia asta, eram… 2 in 1. By the way, I should take my daughter to see the old streets of Constanta, emphasizing on the perspective of time and the way people choose live their lifes. Asta era a mental note!]

Cea mai importanta parte a cutiei? Cateva scrisori de la bunica. Nu pot scrie despre ele acum. Au fost primul lucru citit cand am deschis-o. Dar acum… nu pot. Nu acum. Poate vi le pun cand le scanez. Asa ati putea vedea o particica a ei. Sunt foarte frumoase, dar despre ce simt eu citindu-le… nu-mi ajung cuvintele ca sa scriu.

Am descoperit insa, cu mare surpriza, si ca ele inca mai miros a… ea, a casa ei. Puteti sa va imaginati ce inseamna sa simti, dupa ani de zile, parfumul ce te anunta, de fiecare data, ca ai ajuns… “acasa”, in singurul loc in care te simteai “acasa”, parfumul ce-ti vibra fiecare fibra a corpului, instant si discret, imbratisandu-ti, profund si calm, sufletul, ca o atingere a iubirii constiente si impartasite? Ce dor imi este si doar de el!… Buni a mea… cat as vrea sa te mai am aici, cu mine! Stiu ca si tie ti-ar placea! Si cum nu ma opream deloc sa ma bucur de tine… – si inca n-am invatat pe deplin lectia asta….

Now… urati-mi bafta la a reface puzzle-ul, facut din tona de cutii ce m-a invadat, pe spatiul dedicat lui, deasupra sifonierului! Ca daca imi raman piese… chiar n-am unde sa le mai pun, trebuie ori sa-l stric si s-o iau de la capat ori sa ma impiedic de ele. Iar ultima nici macar nu-i o optiune ce merita in considerare!

Building nets out of chains

Ca sa poti inainta trebuie sa nu fii legat. Radacinile sunt bune. Ele iti dau puterea sa te inalti si stabilitatea de a rezista vanturilor si ploilor pentru a te putea bucura de razele zilelor frumoase. Lanturile, nu. Ele sunt catuse ce iti ingradesc orice miscare.

Barbatul care a dat in mine este barbatul in bratele caruia ma simt iubita, eu, doar eu… in acel moment. Dar nu acceptata. Si, ciudat, nu inteleasa. Si nu pentru ceea ce sunt, ci doar pentru ca exist. Barbatul care m-a facut de nenumarate ori sa-mi fie rusine ca sunt acolo cu el – ca il cunosc - este barbatul langa care ma simt in siguranta. Barbatul capabil sa ignore mesajele de a-si duce copilul la medic, lasandu-l sa mearga cu o masina cu “pana totala” este barbatul ce asteapta ore in sir pe holurile cabinetelor medicale. Barbatul ce poate trece prin fata spitalului unde este internat copilul lui fara sa urce sa-l vada macar o data este acelasi care-i aduce noaptea medicamente de la farmacie – sau uita ca a spus ca le va aduce. Cel mai imatur barbat pe care-l cunosc este parinte pentru copilul meu. Barbatul care stie s-o recunoasca pe Hannah Montana, este barbatul care trimite cadouri scumpe prin curier de ziua fiicei lui, fara a se obosi s-o vada. Barbatul pentru care, pentru a-l acoperi, am invatat sa-mi mint copilul din reflex, este barbatul pentru care fiica mea merita sa se bucure de a crede o minciuna. Barbatul ce se simte nedreptatit ca nu i se permite sa plece, a doua zi, impreuna cu curva aproape minora si petrecareata ce-l insotea in acea saptamana, la mare cu fiica lui de 4 ani, fiica de care nu s-a obosit sa se ocupe o zi pana atunci, sa plece fara nici o intrebare din moment ce ii este tata este barbatul ale carui laude si incurajari conteaza cel mai mult pentru fiica mea. Barbatul pe care trebuie sa ma bazez este barbatul care a facut efort pentru a ma rani, countless times. Doamne, lista e lunga. Si, realizez acum, ca oricat as incerca sa gasesc un echilibru, cele rele sunt foarte multe si mult prea importante. Clar!… Insa cele bune exista si ele si sunt mult mai multe decat cele rele. Cred. Sper. Singurul barbat care ma astept sa aiba incredere in mine, din… obisnuinta sau instinct, fara sa ma gandesc, este barbatul care a avut cea mai putina incredere in mine mereu. Atat de putina, incat nu a avut niciodata. De fapt nu-mi pot aduce aminte o singura ocazie in care sa fi avut cea mai mica ocazie sa se indoiasca si sa nu o fi facut-o.

Nu vreau sa-l ranesc – nu i-as spune niciodata astea. Pe langa asta, ar fi si inutil si malefic, caci numai cel mai fraier dintre naivi si-ar putea imagina ca ar putea aduce ceva bun.

Barbatul pe care nu-l pot ierta este cel pe care, pentru linistea mea sufleteasca doar, mi-as dori sa-l iert. Dar ca sa ierti iti trebuie curaj. Si speranta. Mereu. Fara ele nu se poate. Si cat curaj mai poti avea cand sti ca, orice ar fi, mai devreme sau mai tarziu, vei suferi iar. Si cata speranta poti sa ai, cand mereu a fost in van… Poate c-ar trebui doar sa fiu mai puternica – puternica, cand n-ai luxul sa nu iti pese??? cand sti ca acest lux nu il vei putea avea niciodata, toata viata, ca l-ai pierdut din oficiu??? Sa ai curaj, bazandu-te ca esti puternic… e stupid cand sti ca vei fi lovit (la figurat, de data asta). Daca un om vrea sa mearga pe mijlocul autostrazii, asteptandu-se sa nu pateasca nimic este dus la nebuni. De ce? Pentru ca nu are logica sa creada ca nu va fi lovit cand totul demonstreaza contrariul.

Aseara, cineva ce-l cunoaste destul de bine, mi-a spus ca-l invidiaza. Mi s-a explicat chiar si de ce, motivele – ce nu erau putine. Desi stiu ca mi se spunea doar ceea ce se spera sa sune bine si sa atinga o coarda sensibila, mi s-a parut un asemenea non-sens incat ma socheaza si acum. [incerc sa gasesc un alt cuvant in afara de arogant, pentru a descrie gestul de a spune asa ceva, dar nu-mi vine in minte nici unul…  care sa nu sune mizerabil, so… mergem pe arogant, desi urasc cuvantul ista de cand dau peste tot nas in nas cu oameni care se simt, toti, trend-setter-i cand il rostesc de parca-i in vocabularul lor de baza – si, da, “aroganta” intra tot aici!] Cum sa ai… de a spune ca il invidiezi - oricat, din orice motive si pe oricine ai vrea sa… duci pe campul de floricele la privit de stele?!

Cati oameni insa nu traiesc crezand ca iarba e mai verde in curtea vecinului?

This is what I’m listening to right now!

Vitas - Opera no. 2

Vezi mai multe video din muzica

[cute guy, really cute, desi ascult pentru melodie]